ca tiganu’ la mal
din urmatoarele motive: pentru ca imi plac carnatii, pentru ca vineri e o zi mai lejera, pentru ca am citit pe metropotam, pentru ca eram lesinat de foame si pentru ca raluca m-a rugat sa spionez in pregatirea rubricii lui imre din dupa afaceri, am trecut drumul si m-am asezat azi la pranz pe terasa redeschisului caru cu bere, un loc fabulos al bucurestiului pana sa vina pitencantropii de comunisti la putere, ajuns apoi o crasma penibila de cooperativa de consum…
asadar: meniu interesant, nu foarte stufos, cu accent pe preparate de casa, personal ok, preturi – vorba bursucului gastric - ”cauta-te in buzunar inainte de a intra”
cer carnatii casei (excelenti), salata de cartofi (savuroasa) si o berea casei (lipseste deocamdata, asa ca am primit un carlsberg) - in total vreo 8 euro. felurile de mancare erau clar rodul stiintei aceleia secrete a bucatarului de a prepara portii mici, rafinate (da, rafinamentul nu este exclus nici in domeniul carnatilor) care sa te “sature” si sa te bucure.
dar va povestesc cum un amanunt a distrus toata impresia excelenta de pana atunci:
carnatii au venit insotiti de o sosiera cu mustar si una cu hrean… minunat, pentru ca imi place sa mananc picant, iar prin restaurantele autohtone hreanul e la fel de rar ca stridiile proaspete.
mustarul avea insa o usoara crusta uscata deasupra, dovada ca zacea de mult in vas. prima nota proasta.
a doua nota proasta: hreanul desi parea proaspat fusese dat prin razatoare probabil in secolul trecut: nu mai avea nici o aroma iar gustul era de rumegus.dezamagire totala.
pacat: oare cat ii costa pe bucatari sa prepare hreanul chiar cand il cere clientul si sa puna mustarul in sosiera asemenea?
in concluzie, caru cu bere e un restaurant care promite dar deocamdata are un pronuntat specific romanesc. In sensul ca ii lipseste acea subtila stiinta a amanuntului care poate duce la celebritate sau, dimpotriva, la dezastru.
