“individul tânăr, dependent de Internet, este tentat să funcţioneze cea mai mare parte a timpului în comunitatea virtuală în care s-a integrat, adică într-un grup constituit pe baza comunicării electronice (Internet, forum, messenger etc), cu idei şi gusturi comune şi ai cărui membri nu ajung faţă în faţă, fizic, uneori niciodată.”

am scris asta pentru revista Cultura, editata de Fundatia Culturala Romana, care a realizat o ancheta pornind de la un articol aparut in Le Figaro, semnat de filozoful Jean-Luc Marion, in care se prezice disparitia sportului (!):

„Sportul intră in declin si s-ar putea, intr-o zi, să dispară cu totul.” Cauze? Disparitia identitătilor nationale (sunt de actualitate echipele de club cu componentă internatională), atingerea unui plafon al performantei care nu mai poate fi depăsit decât prin stimulare chimică (dopajul), disparitia prin urmare a fictiunii identificării noastre in ei.

intreg punctul de pornire a discutiei il gasiti aici.

iata si articolul (da, am fost silit sa scriu cu diacritice 🙂



Homo Digitalis

Filozoful Jeac-Luc Marion trăieşte, fără îndoială, o tristeţe profundă, dacă nu o dramă existenţială. La cei 62 de ani ai săi, după o viaţă în care şi-a antrenat fibra sistemului de gândire pe valorile foarte puţin interpretabile ale creştinismului catolic, constată că lumea şi-a accelerat devenirea spre show şi comercial, cale directă spre un oarecare derizoriu. Valori considerate eterne sunt în pericol să se dilueze până la dispariţie. Deruta este într-adevăr mare.

Dumnezeu e blând însă cu dl. Marion: îl scuteşte de suferinţe mai acute şi îl plasează – cel puţin în cazul ideilor din Le Figaro – într-un purgatoriu al cunoaşterii. Căci constatările lui Jean-Luc Marion, deşi sunt îmbrăcate în ambalajul elaborat al eseistului de marcă, suferă pe alocuri de superficialitatea celui care nu are acces (acces destul de uşor de altfel) la informaţiile şi experienţele proprii explozivei civilizaţii digitale. Filozoful are, în mare, dreptate în ceea ce spune, dar nu identifică cu precizie cauza transformărilor pe care le observă. Vede doar vârful aisbergului. Iar factorul determinant îl va constitui tocmai civilizaţia digitală, preocupată actualmente să dărâme cu nonşalanţă, consecvent şi rapid, comportamente sociale, economice şi culturale vechi de secole. Şi, mai ales, e o civilizaţie care atacă cu virulenţă elitele.

Verdictul de superficialitate poate părea aspru şi oarecum impertinent. Să-i construim aşadar o bază din realităţi devenite într-o anumită măsură banale, dar adesea puţin discutate în afara cercurilor de tehnicieni.

Civilizaţia digitală bazată pe tehnologia informaţiei, pe Internet şi pe explozia mijloacelor de comunicare electronică provoacă în ultimii cincisprezece ani cea mai dramatică fractură între generaţii, cultural şi comportamental vorbind. “Bătrânii” care nu au prins trenul noii economii şi care, începând din 1995 încoace, nu au manifestat un minim apetit spre experimentul tehnologic sunt condamnaţi, asemenea domnului Marion, să trăiască într-o lume din ce în ce mai greu de înţeles. Şi când spun bătrâni nu mă refer neapărat la sexagenari, ci şi la indivizi de 40 de ani. Sunt condamnaţi să trăiască alături de semeni cu obiceiuri total diferite în comunicare, informare, consum al ideilor, creaţie. Şi ca să dăm o imagine şi mai concludentă a lui Homo Digitalis – individul creat de tehnologia informaţiei -, merită poate menţionat că acesta este încântat să accepte inclusiv interacţiunea şi concubinajul cu “maşinăriile” până nu de mult SF, în speţă computere cu inteligenţă cvasi-umană şi mai mult că sigur capabile în viitorul apropiat de rudimente de sentimente.

Tot ce se întâmplă în lumea de astăzi trebuie judecat prin cheia unei realităţi: niciodată transformările pe care le-a cunoscut societatea nu au fost atât de alerte ca în prezent. Este o viteză ameţitoare, predicţiile devin de la an la an depăşite şi de aceea trebuie enunţate cu rezervă şi fără aroganţa unor adevăruri definitive.

Însuşi intervalul de vârstă care definea până nu demult o generaţie s-a modificat dramatic: în marea masă socială – excludem aici excepţiile (fericite) care funcţionează după modele culturale şi de gândire academice – în prezentul acesta halucinant tehnologic, un tânăr de 18 de ani are destul de puţine în comun, cultural vorbind, cu un altul de 28 de ani!

Modelul de conflict (competiţie) între generaţii se transformă profund şi, lucru important, tinde să nu mai conteze atât de mult. Altele vor fi clivajele sociale.

Şi asta pentru că individul tânăr, dependent de Internet, este tentat să funcţioneze cea mai mare parte a timpului în comunitatea virtuală în care s-a integrat, adică într-un grup constituit pe baza comunicării electronice (Internet, forum, messenger etc), cu idei şi gusturi comune şi ai cărui membri nu ajung faţă în faţă, fizic, uneori niciodată.

Comunitatea este interesată aproape exclusiv de mesajele venite din interiorul ei. World wide web-ul, globalizarea economică şi engleza ca lingua franca au dat o consistenţă nemaîntâlnită acestui concept de comunitate şi au fracturat omenirea într-o puzderie de grupuri sociale (coagularea acestora nu mai ţine cont, evident, de distanţe geografice şi de naţiune). Iar crearea de comunităţi este stimulată cu profesionalism. În spatele fiecărui astfel de grup există o societate comercială care o va “vinde” la momentul potrivit unor advertiseri.

Aceste comunităţi trăiesc într-o economie naturală a ideii, în sensul că îşi produc în interiorul grupului cam tot ce au nevoie în materie de opinie, de schimb de informaţie, culegând absolut aleatoriu din exterior, fără mare chef şi adesea după ureche, alte idei. Idei cărora le dau un sens, le execută sau le îmbogăţesc în funcţie de propriul sistem de valori. Comunităţile – nu vorbim aici de cele profesionale – îşi ajung lor înşile şi funcţionează de cele mai multe ori într-o dulce superficialitate.

Care este viitorul creatorului de idee în această lume globalizată şi totodată fragmentată până la ameţeală? În cacofonia informaţională aflată în plin avânt, artistul, gânditorul vor fi condamnaţi să vieţuiască – mai devreme sau mai târziu – în propria comunitate. Să producă şi să fie consumaţi mai ales în interiorul propriului grup.

În teorie, având posibilitatea să-şi pună opera pe Internet cu costuri minime, fără mari eforturi şi rapid, poate beneficia de o audienţă mult sporită, universală. Însă plasarea pe web a creaţiei sale se produce în contextul în care clipă de clipă sute de milioane de semeni alimentează acest Turn Babel cu miliarde de sintagme şi imagini. Dacă până de curând creatorul avea ocazia să vorbescă cel mai adesea într-un salon elegant şi unor oameni în majoritate asemenea lui, dintr-odată se trezeşte, daca experimentează Internetul, că este silit să declame pe un stadion cu milioane de ocupanţi, fiecare preocupat să comunice şi el în acelaşi timp. E dificil in astfel de condiţii să culegi noi adepţi, dar nu imposibil.

Care ar fi totuşi reţeta de acces la recunoaştere în afara comunităţii? Din păcate, în afară de accidente fericite, dar extrem de rare, se conturează una singură: marketingul. Începând din secolul trecut, marketingul s-a tot rafinat şi, lucru important, în vremea din urmă a fost suficient de inteligent încât să adopte rapid noile tehnologii pentru a-şi disemina mesajele de promovare a mărfurilor, inclusiv – iertat să fiu! – cele culturale. Iar marketingul are un singur scop: să crească vânzările. Astfel, între “a crea” o vedetă de showbiz şi un scriitor de succes, diferenţele tind să se estompeze.

Internetul a făcut posibilă chiar publicarea “flexibilă”de cărţi. E de ajuns un card bancar pentru a trimite electronic un manuscris care este preluat de o firmă specializată, tipărit şi plasat sub formă de volum la vânzare, evident tot pe Internet. Un rai al veleitarilor aşadar, scăpaţi de proba redactorului de editură.

Funcţionarea elitelor Ideii după modelul de până acum tinde să devină imposibilă. Cel puţin în privinţa relaţiei cu publicul. Până la apariţia Internetului, gânditorul avea privilegiul să fie comentat – sau cel puţin aşa îi plăcea să creadă – aproape exclusiv de semeni care aveau un bagaj potrivit de cunoştinţe şi abilităţi. Interacţiunea lui cu “vulgul” era cvasi-inexistentă, pentru că acesta nu avea la îndemână un instrument de comunicare, de promovare a verdictelor. Internetul a ajuns acum în stadiul web 2.0, concept care rezervă consumatorului de informaţie un rol important. Mai precis, utilizatorul este
îndemnat, somat, implorat să reacţioneze la informaţia pe care o primeşte online. Iar acesta nu stă mult pe gânduri: cel mai adesea sub protecţia anonimatului, îşi exprimă frust părerea. Celebrităţile presei româneşti, de pildă, obişnuite ani de zile să trăiască într-un turn de fildeş, au parte în prezent de un adevărat coşmar citind pe site-urile publicaţiilor comentariile cititorilor la articolele lor – comentarii care, în majoritate, numai temperate nu sunt.

Ar mai trebui spus că însuşi limbajul se modifică dramatic: eşantionul demografic de 14-25 de ani manifestă un inexplicabil apetit pentru comunicarea prin scris (şi asta într-o civilizaţie a imaginii, cum este cea prezentă!). Este o generaţie ahtiată după mesaje instant (de pildă, Yahoo!Messenger sau SMS). Grăbit, adolescentul de azi şi-a creat propria limbă utilizată în această comunicare, bazată pe abrevieri, barbarisme concentrate, neinteligibilă pentru semenii care nu fac parte din grup. Vom asista oare în 15-20 de ani la secţionarea limbii române într-o variantă “cultă” (cea în care ne scriem astăzi) şi una vulgară (fără diacritice, elementară şi cu emoticoane pe post de sintagme)? Îndrăznesc să afirm, fără să fiu specialist, că da!

În acest mediu nou, creaţiile cu care ne-am obişnuit până acum şi care constituie încă punctul de plecare în a visa, a medita, a te emoţiona, încep să-şi piardă încetul cu încetul din masa de amatori în a le consuma. Există zeci de milioane de oameni care intră în lumile virtuale găzduite de Internet (asemănătoare în faza actuală, rudimentară, cu nişte desene animate în care utilizatorul devine personaj). Aceşti oameni se joacă copios de-a Dumnezeu: îşi aleg înfăţişarea pe care o doresc (inclusiv de animal mitologic), îşi creează propriile teritorii, munţi, insule, petrec fascinaţi – în comunitate, bineînţeles – ore şi ore. Îşi spun basme singuri şi concediază povestitorul. Mai sunt ei atraşi de oniricul rafinat, dar desuet pe care îl propune artistul să zicem clasic deja? Greu de crezut! Homo Digitalis capătă instrumente mult mai spectaculoase pentru a-şi fabrica un univers în care să viseze.

Aşadar, statutul creatorului, aşa cum îl cunoaştem astăzi, are şanse semnificative să se modifice dramatic. Atât timp cât nu intră în slujba marilor companii de media şi entertainment ca slujbaş plătit şi gata să creeze la comandă, va supravieţui în comunităţi mai mari sau mai mici. Într-o hărmălaie informaţională de nedescris, se va chinui să-şi facă auzită vocea. Unii vor avea un oarecare succes datorită promovării făcute de profesionişti în comunicare, dar va trebui să plătească pentru asta un preţ. O masă covârşitoare de semeni va fi marcată de atrofierea organului cu care a gustat până cum creaţiile artistice, îndreptându-se spre consumul unor forme noi de excitare a trăirilor.

Dacă ne uităm în jur, acum, mai ales în România, scenariul de mai sus poate părea exagerat şi stupid de catastrofic. Să nu uităm însă că suntem în pericol să privim cu un singur ochi semi-deschis: adică, să luăm în calcul preponderent generaţii nemodificate de avalanşa digitală. Iar cel mai important factor nou de modelare a acestor generaţii în ultima jumătate de secol a fost televiziunea. Atât!

Odată ce generaţia noastră va dispărea, Homo Digitalis va ocupa teritoriile, iar evoluţiile de mai sus vor avea şansa să devină certe. Nu mâine, nu anul viitor, dar destul de curând.

Desigur că unul dintre argumentele liniştitoare ar fi acela că şi la apariţia tiparului, şi la apariţia televiziunii s-au găsit destui care să prezică tragedii culturale care, iată, nu s-au produs. Contraargumentul este acela ca la niciuna dintre aceste revoluţii, marea masă de oameni nu a avut în totalitate acces la noile mijloace de propagare a ideilor. Cu Internetul lucrurile merg la extrem: oricine are o vorbă de spus o poate adresa lumii întregi, fără să-şi facă griji în privinţa valorii sau a consistenţei.

Şi dacă tot mi-am permis să zugrăvesc o adevărată apocalipsă în care creatorul de idee îşi va trăi caznele, să vedem ce şanse vor avea cei hotărâţi să supravieţuiască în – să exagerăm niţel – viitoarea societate mercantilă, dominată de o cantitate imensă de entertainment ieftin. Posibilitatea unora de a-şi păstra statutul de erou civilizator (preocupat să conserve moştenirea culturală şi să o dezvolte substanţial) nu este exclusă. În definitiv, chiar turmentat de noile instrumente ale civilizaţiei, omul nu se poate schimba chiar aşa brusc.

Pe de o parte, creatorul va beneficia – e de presupus – de protecţia statului, care îl va îngriji ca pe un animal pe cale de dispariţie. Cea mai mare provocare pentru intelectual va fi aceea de a profita de oportunităţile tehnologiei informaţiei. În marea masă de indivizi, izolaţi şi navetişti între comunităţile virtuale, cel care are cu adevărat ceva de spus va trebui să se bată să câştige adepţi. Într-un zgomot infernal, intelectualul va trebui să-şi strige valorile şi să recupereze indivizii cu organ pentru idee.

Iar pentru asta trebuie şi curaj, şi determinare. Vremurile în care artistul era adulat pentru că civilizaţia nu avea altceva mai atractiv de oferit maselor au apus. Masele, la rândul lor, având la dispoziţie Internetul ca platformă globală de exprimare, strigă „Putem şi noi să facem ceea ce faceţi voi”. Aristocraţia intelectualităţii se clatină, iar şansa ei este ca pe baza moştenirii specifice să devină o burghezie dinamică. Civilizaţia digitală se va dezvolta alert în continuare – din simplul fapt că este baza fundamentală a noii economii – şi va reprezenta pentru creator fie un dezastru, fie o cale de supravieţuire. Depinde dacă şi cum este folosită.

 

5 Comments

  1. Excelenta analiza si tabloul descris. (sau ca sa fiu in tema: excelent screenshot-ul 🙂 )

  2. Interesant articolul, tot ca nespecialist, vreau sa cred ca emoticoanele nu vor inlocui limba romana. Daca ea este vorbita prost astazi, nu internetul este de vina, ci scoala. Daca ne ocupam de sistemul educational, putem sa ne dam huta pe net cat vrem, limba romana nu va avea de suferit. Ar fi interesant de urmarit o discutie intre mai multi bloggeri si oameni cu interese in zona de online. Oricum multumesc pentru articol, cred ca e unul din putinele existente, care sa incerce sa trateze subiectul intr-un ton mai serios.

  3. Emoticoanele nu inlocuiesc limba ROMANA, inlocuiesc limba. Sa nu crezi ca suntem mai cu mot sau mai prosti ca altii 🙂

  4. interesant si de tinut minte pe viitor…

  5. Excelenta insemnare ! Jos palaria !

    Chiar daca, macar partial, as critica fraza asta:
    “Aceste comunităţi trăiesc într-o economie naturală a ideii, în sensul că îşi produc în interiorul grupului cam tot ce au nevoie în materie de opinie, de schimb de informaţie, culegând absolut aleatoriu din exterior, fără mare chef şi adesea după ureche, alte idei.”

    Fara a nega existenta comunitatilor de gindiri inchise, cred ca este exagerata importanta lor globala. Mai degraba m-as gindi la sistemele in care Artistul poate fi promovat nu de marketing, ci de recomandarea prietenilor sau pur si simplu a celor ce au aceleasi gusturi cu tine.

    Nu stiu daca vom mai putea vorbi de adulatie, dar cu siguranta poate fi o recunoastere a valorii.

    Ca in orice fel de schimbare profunda, cei inflexibili pierd primii.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Close