Proiect online: Mândrie și Beton

Au unii români o fractură mentală situată în zona prostiei sau a patologicului – nu-mi dau bine seama: să-și construiască niște case imense, imposibil de încălzit iarna și de obicei fără instalații sanitare funcționale.
Cu ce preț? Cu cel al unei vieți de o austeritate maximă și, uneori, al sclaviei în țările din vest.

Astfel că proprietarii sfârșesc prin a locui tot în spatele curții, în casa „mică”, bătrânească, și continuă să viziteze privata de scânduri situată ceva mai încolo.
Nu numai în Maramureș, dar și în Moldova, în Muntenia, am văzut/vizitat astfel de căsoaie de neînțeles. 
Casele ajung să funcționeze nu ca niște locuințe, ci ca un muzeu al orgoliului personal, al luptei cu vecinii pe tema care este mai cu moț în sat.

Reversul medaliei: la Bonn, capitala Germaniei de Vest încropită în grabă după război, Hiltonul la care am stat avea tot confortul propriu brandului, dar cladirea era de diemnsiunile unui cămin de nefamiliști. Blocurile din jur aveau camerele mici, cam de confort II de la noi, dar nemții bogați continuau să locuiască în ele după ce le aduseseră maximum de îmbunătățiri.
În Olanda sau în Irlanda, familii cu averi de jumătate de milion de euro locuiesc în continuare în case  de secol XVII, cât niște cutii de chibrituri.

Am dat peste un proiect online, Mandrie și Beton. Un studiu sociologic/antropologic fascinant și care te pune pe ganduri.
Dacă citești poveștile de acolo și te uiți la fotografii, parcă începi să înțelegi ce-i de neînțeles cu noi, românii.