Pe 1 mai anul acesta, după-amiază, pe Șoseaua Dobroești, la margine de București. Am trecut la un moment dat printre zeci de chinezi, care primiseră probabil liber de ziua muncii și ieșiseră la plimbare în colectiv.
Unde lucrează respectivii chinezi nu știu, dar probabil că sunt mulți și nevăzuți în București.

Știrile despre migranți din Orientul Mijlociu care încearcă să pătrundă în România, venind pe Marea Neagră, s-au înmulțit.
Presa occidentală scrie că Marea Neagră pare sa devină o rută alternativă a traficanților care aduc refugiați, inclusiv copii și femei însărcinate, în Europa.

Peste câțiva ani, o știre de genul „mici în limba română la Odorheiu Secuiesc” (dovedită acum,  într-un final, o făcătură) va trece neobservată, pentru că altele vor fi problemele, cu adevărat grave: cum să integrăm mii (zeci, sute de mii?) de oameni din Orient și Africa, de culturi total diferite, sosiți la noi doar cu hainele de pe ei și, evident, neștiind limba locului.
Oamenii aceștia au o energie aparte, nu vor putea fi opriți, în totalitate, de garduri ghimpate. Și oricum România, chiar așa săracă, este o alternativă într-un final acceptabilă pentru mulți dintre ei la zonele natale, distruse total de război sau foamete.

O fotografie recentă a Poliției de Frontieră cu migranți la țărmul românesc la Mării Negre.

Aseară, germanii au dat mâna cu rușii și au reușit un concert excepțional, la Festivalul Enescu. Filarmonica din Munchen, dirijată de Valery Gergiev și cu Daniil Trifonov la pian (foto sus, Alex Damian), i-au făcut pe cei peste 4000 de spectatori să aplaude minute în șir.

Dacă nu ați mai fost la Sala Palatului de mult timp, vă spun că după 57 de ani de la inaugurare are tavanul decorat cu cârpe (ca să nu se vadă spărturile sau să nu pice bucăți de zidărie în capul spectatorilor – nu știu exact), cârpe instalate acum mulți ani și ajunse azi murdare și pe alocuri zdrențuite.

Cum arată tavanul Sălii Palatului.

În unele zone, mocheta este de-a dreptul jegoasă și plină de gumă de mestecat înnegrită. Nu mai poate fi curățată, oricâte eforturi ar depune personalul de serviciu. Multe fotolii au tapițeria roasă și ruptă.
Sunetul este teribil de prost pentru că sala a fost construită de Gheorghiu-Dej mai ales pentru congrese comuniste: până să-l regleze inginerii aseară, în primele minute am avut impresia că orchestra cânta sub plapumă.

Așadar, România, care a reușit ca prin minune să păstreze un festival cotat printre primele trei cele mai importante din lume, îl găzduiește în mare parte într-o sală improprie și insalubră.
Niciun guvern, niciun ministru al Culturii nu au reușit să pornească construcția unei noii săli de concerte în ultimii 28 de ani, deși mai toți au promis și s-au bătut cu pumnii în piept.

Aseară, printre VIP-urile din sectorul A se afla și Adrian Năstase. Înainte de începerea spectacolului stătea în picioare de vorbă cu cineva și puteai să-i citești pe față dorința „de a fi văzut/remarcat”.

Adrian Năstase a fost câțiva ani cel mai puternic om din România. Cred că îi place muzica clasică, pentru că vine la fiecare ediție a Festivalului.
Aseară, a ascultat și el concertul sub cârpele murdare din tavan, pe un fotoliu vechi și ros.

Ar fi putut, în anii săi de glorie să construiască o sală de concerte în București. Să fie ctitorul.
Bani? Câteva zeci de milioane de euro pentru început, ceea ce nu ar fi fost mare lucru. (Și dacă un concert simfonic poate aduna 4000 de oameni, e semn că sala și-ar găsi rostul, inclusiv pentru alt tipuri de reprezentații.)
Dacă Adrian Năstase ar fi avut buna idee a unei săli noi, ar fi putut să spună, la finalul vieții, că a lăsat totuși ceva important în urmă.
Așa, cu ce-l ține lumea minte? Cu un fular de lux, înfășurat peste o zgârâietură penibilă de glonț.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Close