Ar ieși un roman polițist sau de aventuri fantastic dacă s-ar găsi scriitorul cu răbdare în documentare și cu talentul de a înțelege vremurile acelea.
Intriga e perfectă. Manuc bei, despre care vă voi povesti azi, a murit în împrejurări misterioase, relativ tânăr, putred de bogat, înnobilat, influent în politica din regiune și dovedit a fi un businessman de geniu. Un accident de călărie bizar în Basarabia. Și spun bizar pentru că Manuc era renumit drept un călăreț foarte bun. Slugile au găsit o curea de la harnașament tăiată.
Un asasinat? Nu e exclus, dat fiind că era apropiat și de mai marii de la Istanbul, și de curtea imperială de la Moscova, iar cu domnii Valahiei și Moldovei obișnuia să bea cafele și să le bage mințile în cap.

Personajul nostru, Emanuel (de la acest prenume vine Manuc) Martirosi Mârzaian, s-a născut la 1769 la Rusciuc, în Imperiul Otoman, azi Ruse – Bulgaria, într-o familie de negustori armeni. În adolescență este trimis la Iași să învețe meserie de la un negustor armean.
Mai târziu, intră pe sub pielea guvernatorului otoman din Rusciuc strecurându-i pungi cu galbeni și este numit vistiernic și prim negustor.
Rusciucul înflorește, devine principalul centru comercial pe ruta Constantinopol – Țara Românească – Transilvania, iar Emanuel Martirosi Mârzaian ajunge cel mai bogat om din Balcani, după cum vorbea lumea pe la colțuri.
Unde punea Manuc mâna, locul prospera, astfel încât este ridicat la rangul de boier (serdar apoi paharnic) de către Vodă Ipsilanti.
Ca să nu ne lungim plictisitor – găsiți destule istorisiri pe net, mirosind că va urma un război ruso-turc (1806-1812), Manuc cere și cetățenia rusească. I se aprobă și capătă hârtie cum că este armean din Astrahan.
În timpul războiului își ține echilibrul, cu talent, pe sârma subțire a diplomației.
În manieră de spion triplu, este sfetnic de taină al rușilor, al domnitorului Valahiei, dar îi ajută masiv și pe turci cu provizii, devreme ce sultanul îl ridică la rangul de mare dragoman al Sublimei Porți. Mai târziu, este numit de turci chiar Prinț (Bei) al Moldovei, titlu important echivalent cu domnitor, dar oarecum onorific, pentru că Moldova era stăpânită la acel moment de ruși.

Oricum, românii ar trebui să-i ridice o statuie: există dovezi certe că, datorită diplomației lui Manuc în timpul confruntării dintre ruși și turci, Bucureștii scapă de a fi arși și prădați.

În timpul războiului, stă la București, Ca să nu se plictisească și să meargă banul, se apucă să construiască un han, chiar lângă Curtea Domnească.

Construcția durează doi ani (1806-1808) și Manuc se dovedește un arhitect inovator. Hanul era un adevărat mall al vremii: cuprindea 5 pivnițe boltite, la parter existau 23 de prăvălii, două saloane mari și un tunel în care încăpeau cam 500 de persoane în caz de primejdie.
Etajul dispunea de 107 odăi pentru oaspeți.

Ca fapte istorice, în saloanele Hanului lui Manuc s-a semnat în 1812 Tratatul de la București prin care turcii încuviințau cedarea Basarabiei către Imperiul Rus, pe la 1860-1870 aici aveau loc baluri mascate renumite, iar în preajma primului război mondial era loc de adunare și certuri strategice între politicienii și jurnaliștii vremii.

Hanul lui Manuc în zilele noastre
După 1977, Ceaușescu a vrut să-l demoleze. Un arhitect al primăriei a avut prezența de spirit să afirme că hanul a găzduit întâlniri ale ilegaliștilor comuniști. Și clădirea istorică a scăpat.
În anii 90, era o tristețe. Îmi aduc aminte că m-am dus la administrație să cer încuviințarea pentru un pictorial în cramele hanului, care arătau destul de bizar.
Secretara directorului, aflată printre plante crescute în cutii de conserve ruginite, s-a cam speriat pentru că nu înțelegea. Pictorial, barter? Noi nu facem așa ceva!
În 2008, hanul a fost retrocedat moștenitorilor, o ramură a familiei Cantacuzino. Clădirea a intrat într-un îndelungat, costisitor și dificil proces de restaurare, fiind vorba de un monument istoric. Important este că ruina s-a oprit.
Din ce-am observat, acum se lucrează la reamenajarea camerelor de la etaj.
Deocamdată, vizitatorii pot poposi în restaurantul grădină din curtea interioară, restaurant corect, dar complet lipsit de personalitate.

Putem bea totuși o bere și ne aducem aminte de prințul armeano-turco-ruso-român Emanuel Martirosi Mârzaian, cel care a scăpat Bucureștiul de jaf pe la începutul anilor 1800 și a lăsat urbei cel mai vechi han încă funcțional din regiune.
_________________________________
Din același serial citește și:
Așteptând să intri la Ipsilanti Vodă
Cu cât s-a înălțat Calea Victoriei în 300 de ani
Cel mai mutat, copiat și furat monument

1 Comment

  1. Mi-a placut articolul, foarte interesant!

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Close