Înainte de a asculta povestea următoare, gândește-te câte canale TV prinzi acum pe televizorul tău. Sunt peste 100, ca să nu mai vorbim de platformele de streaming filme sau de miliardele de clipuri de pe Youtube.
Povestea pe care v-o spun acum va părea multora neverosimilă, fantastică, de roman sud-american.
Și totuși, e cât se poate de adevărată.
Prin anii 80 ai secolului trecut, românii se dădeau peste cap să facă rost de ligheane de aluminiu, care dispăruseră pur și simplu din magazine, deși până atunci se găseau mai peste tot.
De unde goana asta după un produs casnic banal?
Românii, inventivi, meștereau din respectivele ligheane un soi de antene parabolice, cu care cei din Muntenia prindeau televiziunea bulgară. (Înțeleg că bănățenii se orientaseră spre televiziunea sârbă, cât despre ardeleni și moldoveni, chiar nu știu ce să vă spun.)
Dar poate că am început povestea cam abrupt, așa că propun să o luăm mai metodic cu contextul istoric.
În anul 1980, România, ca stat, era ruptă de datorii externe (în dolari, pentru că euro nu apăruse), oarecum ca și acum, dar în cu totul și cu totul alte condiții. La un moment dat, nu a mai putut să le plătească și conducerea statului de atunci a luat o măsură drastică: nu mai cumpărăm nimic pe valută și exportăm tot ce putem pentru a ne achita datoriile. Astfel că vreme de nouă ani, până în 1990, magazinele alimentare au fost goale, iar caloriferele și robinetele de apă caldă, în blocuri, mai mult reci decât călduțe. Combustibilii și mâncarea plecau peste graniță.
Dar cu fotbalul ce-ați avut?
Printre cheltuielile în valută tăiate dureros se număra și preluarea de către televiziunea română a meciurilor campionatelor mondiale de fotbal (cu o excepție, mi se pare, în 1984, când ne-am calificat și noi și au fost transmise doar partidele naționalei noastre).
Vă dați seama că românilor le ardea buza să se uite și ei la meciuri. Cum bulgarii transmiteau partidele, au apărut în România „antenele parabolice” din ligheane. Un nene mai meșter monta ligheanul, fixat pe un băț, pe terasa blocului, trăgea un cablu coaxial până la vreun apartament, din apartament un vecin scotea capul pe fereastră și îi striga celui de pe acoperiș indicații de orientare a antenei pentru o recepție cât de cât. (Mi se pare că mai trebuia inserat un circuit electronic elementar.)
Apoi, se strângeau mai mulți în fața televizorului conectat la bulgari.
Lungim un pic povestea, dar e necesar. Televizoarele color erau foarte rare în anii aceia. Majoritatea românilor aveau televizoare alb-negru, cu tub catodic drept ecran, despre a cărui rezoluție mai bine nu vorbim.
Cu antena orientată spre vecinii bulgari, cenușiile imagini de la meciurile de fotbal erau neclare, cu sincope, astfel că mai mult ghiceai ce se întâmplă pe teren. Dar oamenii erau mulțumiți și așa vedeau și ei campionatul mondial.
Cam asta e povestea, cum vă spuneam greu de crezut pentru generațiile tinere, dar întrutotul adevărată.
Avansul tehnologic al omenirii din ultimele zeci de ani este uriaș. Acesta s-a materializat, în special, în domeniul electrocasnic. Concret, de la simple televizoare până la branduri recunoscute internațional, tv-urile Samsung pe care putem să le comandăm online azi și mâine să le avem deja instalate în living, au ajuns la prețuri absolut convenabile și la niște performanțe tehnice deosebite.
Nu mai sunt pur și simplu televizoare, ci smart TV-uri, cu posibilitatea de a fi conectate la net și devenite hub-uri de entertainment pentru toți cei din casă.