Se vede treaba că regele Carol I era pasionat de gadgeturi de vreme ce a instalat la Castelul său Peleș, în anul 1901, un aspirator sofisticat fabricat de o firmă germană.
Aspiratorul funcționează și în zilele noastre, după ce a fost recondiționat în 2011.
Castelul este plin de opere de artă, de covoare și tapiserii prețioase, așa că instalația de aspirare a fost și este mai mult decât necesară.
Motoarele și filtrele cu apă ale aspiratorului se află în subsolul castelului. În pereții clădirii putem vedea orificii în care personalul de curățenie înfiletează furtunuri cu perii pe care le conectează la priză. Aerul prăfos din încăperi este aspirat și apoi curățat în subsol.
Dacă vizitezi castelul, ghizii îți pot arăta cum funcționează.
Altfel, pentru oamenii de rând, curățarea covoarelor de praf a fost mult timp, în mediul urban, prilej de socializare și coagulare a comunităților.
Milenialii își amintesc de frenezia curățeniei de Crăciun, când în curțile blocurilor se forma uneori coadă la bătătorul de covoare – țeava aceea sub formă de U lăbărțat înfiptă bine în beton.
Oamenii adunau covoarele de prin casă și le scoteau la aer. Bărbații le întindeau pe bătător și le altoiau serios cu un băț sau o „palmă” (o chestie care arăta ca o rachetă de tenis, dar rotundă).
Datorită inerției, praful părăsea covoarele, iar apoi era treaba doamnelor să își șteargă covoarele cu apă cu oțet. Până le venea rândul la bătător, locatarii mai schimbau o vorbă („și ce mai zici, vecine…”)
Dacă se întâmpla să fie zăpadă, fericire. Gospodinele spuneau că cel mai bine covorul se curăță pe zăpadă, pe care îl întindeau și îl luau la frecat.
Țevile bătătoare de covoare au cam dispărut dintre blocuri. Piața este plină acum de aspiratoare mai mult sau mai puțin sofisticate, pentru toate gusturile și buzunarele, inclusiv cele robot, smart, care curăță și spală podelele, plus că știu să se ducă singure să se încarce la priză și pot fi programate de pe telefon.
Lumea evoluează.