…si pentru ca scandalul se intindea am zis sa nu ma amestec in spalatorie ( mai ales ca certaretii se gratulau intre timp tandru pe ym, pana s-au impacat) si sa-l invit pe jeg sa fie primul guest star pe acest blog mediocru. in nici 36 de ore, jeg s-a produs:

„Am primit două teme de casă de la două persoane diferite în aceeaşi zi: “Cum vede Darius Groza blogul românesc peste 2 ani?”, m-a-ntrebat primul nenea. Imediat după aceea, o tanti, care s-a luat după primul nenea, m-a somat să-mi pun ca pentru sine altă întrebare – da’ s-o scriu şi să-i dau să vază: „Am (nişte) notorietate, ce mă fac cu ea?” Aşezându-mă în locul cuiva dintr-o sală probabil goală care ar aştepta de la mine să-i lămuresc aceste trebuşoare, m-aş fi pierdut cu siguranţă între atâtea răspunsuri. 

Aşa că o să ridic eu altă dilemă de-nceput, mai firească, la care ştiu sigur răspunsul şi apoi o să o iau de acolo cu judecăţile: „Da’ cine dracu’ este ăsta, în primul rând?” 

Mă numesc Darius Groza. De ce spun asta? Pentru că e probabil prima oară când numele meu înseamnă ceva. Înseamnă ceva pentru că, dacă-l spun, poate-l cunoaşteţi. Dacă nu-l ştiţi – mai bine: înseamnă ceva cu atât mai mult cu cât vă-ntrebaţi (alături de mine, hehe) „Cine-i Darius Groza?”, totuşi continuând să citiţi aceste rânduri, iar eu continuând să le scriu. 

Sunt un anonimeni promiţător. Poate, dacă-mi dau mult silinţa, ajung chiar un veritabil nimeni consacrat. Iar primul pas e cel mai greu. Şi, aşadar, îmi creez reputaţie. Sau mi-o dă cineva. Sau îmi cade-n cap sau o găsesc pe jos. Cum vreţi voi, irelevant. O am. O ridic de pe jos, o scutur de praf, mă uit la ea. Ce fac? Păi, evident, trebuie să-mi folosească, precum orice alt lucru primit pe degeaba. Da, pe degeaba. Trebuia să fi fost tâmpit să-mi fi spetit şalele pentru ea. O duc la nas s-o miros, fac o mutră acră şi-o arunc cât colo? O donez în scopuri caritabile? Scriu acest articol? 

Nu. Ştiu exact ce fac cu ea. În primul rând, să-mi intre foarte bine-n cap că e a mea şi nu cumva s-o-mpart. Ba mai mult, nu spun la nimeni. Credeţi că de voi mă tem? Nu, voi n-aveţi „norocul” ăsta. Dar sunt destui care se confruntă cu aceeaşi problemă. Dacă găsesc eu soluţia, ce, îs fraier să le-o zic lor? Ia nu-mi mai poarte toţi de grijă. Era un vechi proverb al unui autor necunoscut dintr-un popor al cărei limbă a murit de mult (nu ştiu cum l-au tradus) şi zicea: când cineva îţi vrea binele, nu ţi-l lăsa luat. 

Ah, toată chestia asta de mai sus se vroia un îndreptar. Doream un fel de analiză în derulare, pentru ca mai târziu, alţii… Da’ bine că m-am prins pe parcurs. Aş zice „pe curând”, da’, dacă toate merge conform planului, n-o să ne mai vedem niciodată. Pe voi, prietenii mei cei mai dragi, o să vă uit primii. 

Ş-atunci ajungem la cealaltă problemă. Cum văd eu blogosfera de acum în doi ani… Păi, eu mi-o imaginez cu un viitor strălucit: de pe insula mea, care are acoperire wireless pe toată suprafaţa ei. Care-i problema? Întrebarea se referea la mine. 

Da’, uite, las cocktailul jos şi fac o concesie: prima dată tre’ să zic ce cred eu că-i dânsul un blog. Eu consider doar cele asumate personal a fi bloguri. Desigur, pe diverse direcţii, când, de exemplu, persoana mea e un jurnalist, un om politic, un cetăţean sau un puţă, ca mine. Orice dincolo de asta (de corporaţie, de grup ş.a.) sunt doar variaţiuni sau muntaţi (nu într-un sens neapărat rău), trecându-se de la utilitatea directă a unui mod de comunicare dintre cineva care vrea sau de la care se doreşte a fi spus ceva… la o anume necesitate sau utilizare instrumentală pentru imagine, promovare şi alte strategii comunicaţionale avansate de tipul hop şi eu. 

Dacă lui Năstase i-am făcut eu blogul, nu-nseamnă că şi l-a luat în scârbă. Credeţi că stă săracul constrâns, iaca să mai bag o vorbă, să nu mă fac de cacao? Sunt convins că va profita de el până pică jos şi bine face. Băsescu, la fel. Îl va lua, cu siguranţă, când îi convine lui şi nu nouă. Depinzând de ce consilieri are, îl poate lua mai târziu, codaş, când începe să iasă-n pierdere, ca Microsoftu’-n faţa lui Apple, sau acum, efervescent, şi se-mpacă înlăcrimat cu „puiuţul de comunist”, îşi arată fasolea la un bliţ, pupă un bebe în timp ce tastează parola şi, duăp-aia, ce-l doare să scrie 2-3 paragrafe şi să izbuncnează lumea-n urale sau injurături? Nu se schimbă nu nimic situaţia. Ba mai mult – se extinde. Ceea ce nu poate decât să-i ajute. Şi, de acolo, are oameni plătiţi să se extindă bine. (Deşi poate-i plăteşte degeaba.) 

Dacă aruncă un ochi pe blog la Năstase, vede acolo câta traficu’ (pentru un „Care era, băi, Năstase?”, după cum îl considera până acum), poate se mai gândeşte. În schimb, dacă ajunge Năstase să-l detroneze (putem ştii?), indiferent din ce punct de vedere, deagaba vine peste-o lună, două, un an cu „hopa, că eram la piscină ş-aveam apă-n urechi, ce blog ziceţi voi acilea?”… 

Mai clar, cum văd eu blogul, când blogul înseamnă ceva ce ţine de sine, prezentat liber? Când detaliile vieţiie mele, ce pot fi expuse pentru conştientizarea lor de către altcineva, care vrea să le afle, se găsesc în link-uri sau referinţe ce i le pot da. Astfel încât, dacă cineva pofteşte să mă-ntrebe orice, iar eu să nu pierd vremea reciproc, fiecare răspuns al meu poate să-nceapă cu www. 

Într-o cugetare recentă, estimam că blogosfera se va mări. Dar am impresia (şi sper!, acum citând direct din mine) că exponenţial vor creşte mai mult ca număr cititorii, nu autorii. Şi fluxul ce va veni se va împărţi, răsfira. Blogării mai vechi, mai ex-controversaţi, tronează în mare parte din inerţie. Situaţia se va echilibra (nicidecum răsturna, deci care veniţi pentru culmi, o să ajungeţi la juma’, fără să mai fie coroane), iar succesul (al irelevantului trafic „de moment” şi fără exponenţi valabili sau pur şi simplu al mulţumirii personale) va consta în conţinut propriu. Ş-atunci, cititori noi, blogări noi. Iaca să se răsfire ei încoace, încolonaţi. De unde şi necesitatea de conţinut propriu, care să vibreze dincolo de „hai să ne linkuim între noi”. Eu am băftoc: mă seacă preluările. Ergo, produc (pe degeaba, dar după reţeta proprie) o prăjiturică virtuală bunicică, deci am expunere şi lumea vine la colindat. Implicaţiile şi presupunerile de la aici înspre încolo sunt absolut derizorii. Iaca, deci, mi-am zis şi eu trei paragrafe de păreri, că, dacă se adeveresc, mă citează Bobby la radio peste câţiva ani, iar, dacă nu, oricum nu mai ţine nimeni minte până atunci. 

Apropo… nenea era Victor Kapra, iar tanti era soţia lui Ciutacu. Da, să ştiţi, suntem deja o familie, dormim îmbrăţişaţi în acelaşi pat şi folosim aceeaşi hârtie igienică. După dejunul cu rugăciune, mă duc să-i colind lui Năstase „Seaua sus răsare” şi să iau nuci în valută de la PSD. Încerc acum, pe la spate, să trag ceva şi de la Băsescu, să mă asigur. Săriţi.” 

 

 

1 Comment

  1. niciun comentariu..ciudat
    nu stiu de ce am impresia ca victor slefuit o..capcana ? 😀

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Close