psihiatrice: adrian paunescu il aseamana pe antonie iorgovan cu Iisus!

ce putea sa faca naparlitul bard national langa cosciugul lui antonie iorgovan? bineinteles sa recite niste versuri scrise cu ocazia evenimentului. in fine, cine se aseamana se aduna, nu-i asta problema, ci faptul ca, chinuit grav de talent, paunescu a produs urmatorul vers:

“Invidiile şi-acum îi rod / Pe cei care i-au pus pe frunte spinii / Că el a fost onest şi incomod / Riscându-şi viaţa într-un singur mod / Prin demnitatea propriei opinii.”

poiezeaua funebra e in intregime aiuritoarea, asa ca, multumita mediafax, o reproduc in intregime. la pensie, tataie, lasa-ne!

“A fost acesta om adevărat / O liberă fiinţă, viguroasă / Şi într-o zi ceva s-a întâmplat / Şi din acest înger încă bărbat / Un coş de oase s-a întors acasă. Degeaba-l plângem noi ce l-am iubit / Într-o îndoliată ceaţă densă / Noi nu vom recunoaşte în sfârşit / Că a trăit pe muchie de cuţit / În vremuri de minciună şi ofensă . Acum ne e mai lesne tuturor / A-l regreta, a-l lăuda, a-l plânge / Dar cât era nu mort, ci muritor / Prea mulţi şi-au exersat cinismul lor / Golindu-i trista inimă de sânge. Acum îl însoţesc soldaţi călări / Într-o ceremonie militară / Dar dacă n-are nimeni remuşcări / Să spunem şi prea tristul adevăr / Valorile prea mor la noi în ţară. Invidiile şi-acum îi rod / Pe cei care i-au pus pe frunte spinii / Că el a fost onest şi incomod / Riscându-şi viaţa într-un singur mod / Prin demnitatea propriei opinii. Şi ce-a rămas din el decât acest / Moment de-înlăcrimare şi iertare / Pe care-l completez şi îl contez / Cu tandrul, vinovatul meu protest / Că prea ne-aduce moarte fiecare. El stă întins aici, fără cuvânt / Răpus al hăiturilor sever / Şi dacă zborul lui pe veci e frânt / Îl vom lăsa acolo în mormânt / Asigurându-i dreptul la tăcere. Dar dacă-ar fi să şi păstrăm un pic / De adevăr după aceste toate / Să spunem şi mai mare şi mai mic / Că viaţa noastră este un nimic / Atunci când n-o trăim în demnitate. Să spunem că şi noi îndeajuns / L-am ajutat să moară mai degrabă / I-am dat pedepse, nu răspuns, / Iar azi când el la umbră a ajuns / Ne-am liniştit, că nu ne mai întreabă (…) Putem să-i închinăm un imn postum / Dar ar fi drept ca fiecare / Să-i spună pentru cel din urmă drum / Adio, frate care pleci acum / Şi iartă-ne de toate la plecare / Şi fie-ţi noapte bună noaptea mare.”