Amintiri despre telefon

Cea mai fascinanta jucarie pe care am primit-o in copilarie (in afara de un elicopter care zbura “de-adevaratelea” dupa ce trageai de un zgarci) a fost un telefon din ebonita neagra si grea, descoperit prin cine stie ce pod prafuit.
De fapt, capatasem doar receptorul care arata caraghios de vechi. Imi aduc aminte perfect, doar in filmele cu Stan si Bran mai vazusem asa ceva: “manerul” era excesiv de lung, casca avea o membrana primitiva din tabla de otel iar la capat, o agatatoare uriasa cu care se prindea de furca.
Arata oarecum asa:

Frate-meu s-a dus glont a magazinul “Electronica” de unde a venit cu un graunte de sticla din care ieseau doua sarme (“Asta e o dioda”- mi-a zis). A montat-o in casca antichitatii, a tras un fir pana la teava de plumb a chiuvetei din bucatarie (“Legatura la pamant” – mi-a explicat) si fara sa inteleg cum, minunea s-a produs: telefonul acela caraghios se transformase in radio si prindea Programul doi al Radiodifuziunii romane. O vreme, m-a adormit seara de seara, prin muzica si vocile care razbateau incet de sub perna.

Multi ani, telefonul a fost in familiile de romani un obiect datator de spaime, o data pe luna, cand sosea nota de plata. Desi pentru cei foarte tineri poate parea incredibil, pe atunci (in vremea comunismului) se inventase “incuierea telefonului”. Un lacat chinezesc minuscul, de un centimetru si jumatate, prins intr-una dintre gaurile discului, bloca orice tentativa de convorbire telefonica iresponsabila in lipsa parintilor. Circula legenda ca poti eluda sistemul formand numarul prin batai repetate in furca. Dar nu cred sa fi reusit careva.

Cel mai dramatic 🙂 telefon pe care l-am dat vreodata a fost intr-o noapte de noiembrie, de la 2000 de metri altitudine, din biroul cabanierului.

Eram in clasa a XI-a si am plecat cu colegii de capul nostru pe munte, spunand acasa, bineinteles, ca e o excursie organizata de diriginte care ne va supraveghea sever.
Numai ca un viscol iscat din senin plus Salvamontul care mai avea nitel si ne lua la suturi ne-au impiedicat sa coboram la timp spre gara. Parintii alarmati ca nu ajunseseram acasa au inceput sa sune la diriginte. Bietul om nu stia nimic, evident.
Sa telefonezi unor parinti innebuniti si sa spui ca esti bine, in viata si la adapost, desi tocmai te dovedisesi un mincinos incredibil, nu a fost cel mai placut lucru.

Multi ani dupa aceea, la maturitate, sentimentul importantei personale 🙂 avea sa devina plenar numai dupa ce am avut in sfarsit un telefon fix dedicat pe biroul meu. Da, telefoanele fixe exista inca in redactii, desi mobilele au devenit banale. Explicatia e simpla: la volumul imens de vorbe schimbate de editori cu reporterii aflati pe teren sau de reporterii din redactie cu diversi intervievati, facturile de mobil s-ar dovedi uriase.
Asa cum s-a intamplat de multe ori, dovada existenta pe perete, intr-o vreme, a unei infricosatoare liste cu “depasirile” la mobilul de serviciu pe care contabila ni le oprea cu sadism din salariu.
Solutia fix-mobil este de multe ori mai convenabila bugetar si adaptata vremurilor. Un exemplu este mixul OneNetwork al Romtelecom si Cosmote.
Desi nu sunt un mare vorbaret, cat am fost angajat probabil ca am petrecut in medie, insumat, cam o ora pe zi cu receptorul telefonului fix la ureche. Iar ori de cate ori aparatul se strica iar “omul de la IT” intarzia sa il schimbe, experimentam frustrari si enervari adanci.

In mod sigur, doi dintre cei mai talentati povestitori ai blogosferei romanesti, Vlad si Bobby, au si ei niste amintiri interesante despre relatia cu telefonul, asa ca ii invit sa continue la ei pe bloguri istorisirile incepute aici :).