Cum am putea să fim mai puțin săraci și mai puțin proști

Marian este rudar din Spanțov, județul Călărași. Rudar, egal țigan meșter în prelucrarea lemnului, cum scrie la DEX.
Penticostal. Greu să schimbi o vorbă cu el pentru că orice subiect ai încerca, el întoarce vorba spre dragostea Domnului Iisus.

Dar face din bardă și cuțit niște scaune țărănești care ar rupe în orice magazin occidental de decorațiuni interioare.

Cu cât îl dai?
Scaunul? Patru sute de mii – încearcă Marian cu hotărâre, că doar a venit la București, unde sunt bani.
40 de lei – îl corectează un  rudar mai tânăr.
8 euro și 80 de cenți deci, pentru un scaun care pare lucrat de Brîncuși.

Petre Oprea, zis și Marinaru sau Petrică Țiganu la el în Făcăeni, județul Ialomița, a lucrat pe remorcher pe Dunăre și, în vremea lui Ceaușescu, a priceput cum merg afacerile pentru că a mai făcut și ceva trafic de țigări.
El cu vreo 30 de consăteni, și români, și țigani, și-au făcut o cooperativă de împletituri de răchită.
Acum caut om de marketing – îmi spune preocupat.
Deocamdată, adună materia primă, răchita, de pe malul apei, dar au pornit să organizeze o plantație de vreo două hectare.

Cooperativa meșterește mobilier de grădină și terase pentru după-amieze tihnite și boierești și le vinde la un preț mult mai decent decât cel din marile magazine de profil.

Copiii și adolescenții din Viezurești Dâmbovița și-a făcut la ei în comună o „Căsuță de Cultură”.
Așa au denumit ei locul unde se adună pentru cusături populare și împletituri din pănuși de porumb învățate de la bunici.

A fost o sâmbătă ploioasă și i-am întâlnit într-un club, undeva pe Polonă.
Aglomerație mare de bucureșteni veniți să vadă „claca” organizată de Fundația Pact (Partnership for Community Action and Transformation).
Într-o vreme când ne pregătim să replicăm în plastic obiecte în mii de exemplare identice cu imprimantele 3D, lucrul făcut de mână fascinează.
Și oricum, un atelier de meșteșuguri populare este infinit mai atractiv decât cine știe ce seminar adormit despre integrarea minorităților.

Fundația PACT i-a convins pe acești oameni de la țară, unii din comune care abia își trag sufletul de sărăcie, cum că ce știu ei să facă e valoros și interesează. I-a convins să se organizeze și să descopere meșteșuguri pe cale de dispariție.
Una este să vinzi singur ce îți iese din mână pe marginea șoselei de țară, poate o trece cineva și o cumpăra, și alta e să te aduni în mici comunități profesionale.

Orașe în care mai găsești de lucru, altceva decât casier de supermarket sau vânzător de butic, sunt puține în România.
Dacă te-ai născut la țară, poate nu merită să pleci, ci să descoperi ce e ascuns, uitat și prețuit prin alte părți.
Site-ul Fundației PACT este aici. Dacă vă vine o idee de sprijin, e bine primită.
Întrebați de Ruxandra Sasu, coordonatoarea fundației. O fată zâmbitoare care pictează linguri de lemn.