Îmi povestea mama cum că auzise de la străbunicul ei. În vremuri trecute și idealizate cam mult de noi și de Muzeul Țăranului, bătrânii se închinau la Lună.
E de crezut. Să ai casa în vârful unui deal și să te duci, desculț, în mijlocul nopții de vară, la alcătuirea de scânduri din fundul curții. Și, cu ochii cârpiți de somn, să vezi deodată o Super Lună. (Pe vremea aceea nu existau curentul electric, becurile și alte banalități din ziua de azi, iar de la apus oamenii se cam chiorau cu lampa cu petrol lampant, la lumânare sau cu opaițul. Lumina conta cu adevărat în acele timpuri).
Luna plină. Un disc uriaș, strălucitor și roșiatic, dominându-ți mintea și privindu-te misterios. Și găinile foindu-se neliniștite în coteț. Și Ursu, lipindu-se credincios de gamba ta. Și caii fornăind lângă căruță. Cum să nu se trezească în tine un fior filosofic, mistic, cosmologic, care să te facă să uiți de chestiile imediat practice, cum ar fi că peste două ceasuri trebuie să pleci la chinuitoarea prașilă.
Țineai minte toată viața fiorul ăsta trăit pe șira spinării, spre chakra de la șale, și îți alcătuiai mai târziu ascendent asupra altora de-o seamă, duminica, la o țuică, povestind șoptind, inițiatic, cum te-ai închinat tu odată la Lună.
Nici nu făcusei ceva nou: pornirea ți-a venit din memoria genetică. Acum două-trei mii de ani, strămoșii tăi se purtau la fel. Venerau fascinați Luna, incapabili, și atunci, să dea un răspuns coerent progeniturii de trei ani care punea aceleași întrebări fundamentale precum copiii de azi – de ce stă Luna pe cer și de ce nu cade?
Tot între ai mei se povestea că în vremea când avioanele americane bombardau Ploieștiul, în războiul doi mondial, se găseau oameni care agitau lumea cum că vin Timpurile de Apoi, anunțate de păsările astea de fier despre care scrie Noul Testament.
Am căutat pe net „apocalipsa pasari fier”. Al treilea comentariu din acest rezultat returnat e foarte practic.
În vremurile acelea, înspăimânta și argintul viu.
Încă o poveste din familie. Se făcea că bunicul se întorcea de la biserică, unde era dascăl, singur, la asfințit. Și a văzut un șarpe argintiu care se prelingea pe uliță. Știuse ce avea de făcut – „m-am dus și m-am pișat pe el”. Și argintul viu (mercur, cum l-ar identifica un chimist) s-a răspândit și a dispărut. Nu a mai ajuns la casa unde fusese trimis de vrăjitoare, cu farmece, să facă rău.
Ar mai fi povești de îngrozit maturii. De pildă, când vecina, madam L., grecoaica bătrână ca veacul, care avusese cea mai mare plăcintărie în Ploiești, le-a speriat teribil, din plictiseală, pe cucoanele care veneau la ea la cafea, povestind cum a alergat-o, copilă fiind, diavolul, în satul ei din Elada, într-o seară. Avea copite, coarne roșii, luminoase, și mirosea urât. Un satir carevasăzică, cum l-ar clasa pe agresorul grecoaicei pubere un specialist în istorie antică. Madam L. a fost foarte talentată în istorisire, astfel că grupul de băbuțe s-a cam temut să plece spre casele lor, pentru că se lăsase întunericul.
Poate că anul trecut mă enervam când auzeam cele mai aberante teorii ale conspirației. Astăzi, mi-e bine. Le tratez ca pe eresuri inevitabile, deși sunt de acord că una dintre noile forme eficiente de război hibrid este propagarea celor mai stupide povești conspiraționiste care să semene dezbinarea și neîncrederea.
Poveștile conspiraționiste contemporane – care îi sperie pe maturi și le oferă „dușmanul” necesar pe care să-l combată cu curaj pe net – sunt oricum mult mai blânde decât cele de acum cinci sute de ani. Un exemplu: în teritoriile dintre Bavaria și Estonia, pe la anii 1500, era foarte răspândită credința fermă că dacă o țărancă ajungea să își aducă familia în prosperitate, era obligatoriu în cârdășie cu un dragon (balaur, în mitologia noastră) care îi dăruia pe furiș bani, lapte sau unt, intrând pe hornul casei. Balaurul arăta ca un șarpe de foc cu cap de vacă și zbura, evident. O seamă de femei au ajuns pe rug din cauza unor astfel de povești.
Sunt sigur că și când vom ajunge să colonizăm Luna și Marte, omul va continua să compună și să înspăimânte cu eresuri aberante (mai ales că statele au nevoie de bani la buget și vor legaliza cam toate iarba, de unde halucinații la nivel de masă).
Omul fabulează cu talent încă de când a articulat primele silabe și era acoperit cu blană. Doar nu o să se oprească acum. E foarte profitabil ca revenues și din punct de vedere geopolitic pentru unii, plus terapeutic („eu salvez cu curaj omenirea”) pentru alții.
