Copitele din dreapta sunt ale lui Bigli. Cele din stanga, ale mele.
Foto Ariel.
Bigli este un cal intelept, negru ca taciunele, cu niste ochi aproape omenesti.
Foto Sanuca.
Este primul cal pe care l-am scarpinat pe grumaz si care a acceptat sa ma poarte in spate.
M-a invatat, pentru un minut si pentru prima oara, galopul.
Simti in acele momente istoria comuna, de mii de ani, om-cal.
Daca voia, Bigli m-ar fi trantit in iarba imediat. Dar a simtit ca sunt total nepriceput si cu eleganta s-a miscat potrivit si discret, sa ma echilibreze in sa.
Foto Refresh.ro
Alaturi de Bigli, am dat o raita prin Muntii Apuseni, prilej pentru Vivi si Mugur, fondatorii Scolii lui Gerula, sa ne povesteasca despre plantele miraculoase care cresc in salbaticia de acolo, despre ursii si lupii ascunsi prin paduri sau despre obiceiurile si misterele dacilor.
Foto: Sutu.ro
Mugur si Vivi au la ferma lor, din aproprierea Clujului, 18 cai, o oaie, cateva capre, noua pisici, patru caini, un magar, purcei, gaini. In afara de turismul ecvestru prin muntii Romaniei, se ocupa de terapia copiilor cu probleme prin contactul cu animale si calarie.
Foto Narcisa.
O experienta: sa tragi cu arcul. Stramosii nostri o faceau cu precizie, din goana calului.
Foto Dragos Asaftei.
Toamna in Apuseni a adus niste culori incredibile. Ti se descreteste fruntea de indata:
Lumea pare data insa peste cap: la 1.111 metri altitudine, in pustietate, Internetul mobil se misca cu viteza luminii, dar a trebuit sa dramuim fiecare strop de apa.
Din cauza secetei prelungite, izvoarele au secat si in fiecare seara ne intrebam daca dimineata vom avea cu ce sa facem ceaiul.
Va povestesc aceste intamplari datorita Scolii de fotografie pentru bloggeri organizata de Foto Union cu sprijinul Dacia Plant, care ne-a dus pentru cateva zile in munti.
Eu am exersat cu o camera Sony Alpha 77, obiectiv 2.8/16-50:
Cateva dintre fotografiile pe care le-am facut. Sunt needitate, doar redimensionate.
Cele mai bune fotografii realizate la Scoala vor fi expuse intr-o expozitie, La Bucuresti, in noiembrie.
Au mai scris despre: Costin, Sana, Adenalgia, Oana, Dan, Dragoş, Adrian, Toma, Ariel, Andrei, Andra, Narcisa, Ioana.
3 comentarii Adaugă comentariu
Am o îndoială privind trasul cu arcul („Stramosii nostri o faceau cu precizie, din goana calului.”)
Nu prea îmi dau seama de care strămoşi e vorba, pentru că antichitatea greco-romană nu cunoştea scăriţa dublă de la şa, motiv pentru care calul nu era folosit în arta războiului decât la carele de luptă.
Când scăriţa s-a răspândit în Europa (cca. sec 7), despre strămoşii noştri putem doar să bănuim câte ceva… dar nu-mi imaginez că se întreceau în tras cu arcul la ţintă din goana calului 🙂
Mircea, bucuros sa te „aud”!
Voi intreba un expert si revin cu raspuns.
Later edit: Am gasit ceva din Evul Mediu:
http://forum.arcuri-romania.ro/viewtopic.php?f=8&t=244&start=40
Revin, m-ai facut curios 🙂
Ok, desenele postate pe forumul arcaşilor par convingătoare. N-am urmat toate link-urile, dar impresia mea este că arcaşii călare valahi erau mercenari (în armata poloneză, maghiară etc.), deci adoptau tehnicile de cavalerie specifice.
Poate că exprimarea mai nuanţată ar putea fi: nu avem tradiţie în domeniu, nu e în ADN-ul românesc (mă refer la arcaşii călare, pentru că arcaşi infanterişti au existat mereu, mai ales după ce chinezii au inventat arcul cu dublă curbură, undeva în neolitic).