Book Of Success: Mihai Pohonțu, românul din America despre care tabloidele nu au ce scrie

Mihai Pohonțu, 35 de ani.
Povestind la un pahar de Glenfiddich maturat 18 ani, pe când străzile Bucureștiului deveniseră sticlă în așteptarea viscolului.
M-a șocat când mi-a dat un citat din Mao ca principală regulă în afaceri.
Este un exemplu perfect al emigrantului care a reușit la ruleta visului american, pornind de la slujbe umile, gen ospătar, și ajungând un pionier al jocurilor pentru telefoanele mobile și apoi manager într-o corporație uriașă, cu o cifră totală de afaceri cât un sfert din PIB-ul României.
De un patriotism discret, a ajutat enorm industria jocurilor din România.
De doi ani este unul dintre vicepreședinții Walt Disney – divizia de jocuri și se ocupă de expansiunea mondială a unei linii de business de peste un miliard de dolari anual.
Iar cel mai de succes joc pentru mobil al Disney este produs la Iași.

Povestea:

Am crescut cu un computer în casă, chiar dacă sunt născut în 1979. Mama mea e matematician, a lucrat la vechiul Institut de Tehnică de Calcul.  Am folosit computerul ca să mă joc, uneori opt ore pe zi în vacanțe. Jocurile erau piratate, pe casetă audio și circulau din mână în mână, într-o comunitate destul de mică, dar una de elită, foarte mișto.

Școala ar trebui să-i învețe pe copii să interpreteze informația. Nu să învețe pe dinafară o poezie, ci să extragă substanța, să gândească: care este mesajul, ce îți inspiră poezia, care este istoria creării ei. În liceu, la Colegiul Național George Coșbuc, am făcut doi ani la secția Real și apoi m-am transferat la Uman. Nu-mi plăcea învățatul mecanic, bazat pe memorizare. La Uman am întâlnit profesori excepționali de istorie, literatură. Acolo m-am regăsit.

Am studiat Științele politice la University of California Los Angeles. În anii 90 era încă perioada idealismului legat de democrație și de economia de piață și am plecat în Statele Unite, singura putere mondială care mai rămăsese atunci.

Părinții mei și-au vândut apartamentul ca să mă susțină în facultate. Aveam bani însă doar pentru a plăti taxele pentru primii doi ani. La Los Angeles a trebuit să mă descurc singur. Așa că am muncit, mai mult sau mai puțin la negru: am vândut pizza, am fost ospătar, am lucrat la Coffee Bean. Știu încă să fac un latte foarte bun. Am învățat să supraviețuiesc în America.

Căutam o slujbă de noapte pentru a putea să merg ziua la cursuri. Am aflat că unul dintre cei mai mari publisheri de jocuri, Activision, căuta testeri pentru Civilization, jocul preluat de la MicroProse.  Testeri care să înțeleagă algoritmii jocului. Iar eu eram as în Civilization, îl jucasem ore întregi în vremea adolescenței. Așa că m-au angajat, mi-au dat o șansă, deși engleza mea nu era excepțională. Eram plătit destul de prost, pentru că la poarta Activision stăteau o groază de puștani care voiau să fie testeri, unii gata să lucreze chiar pe gratis.  

Spre deosebire de un film care are 90-120 minute, un joc durează mai mult de 80 de ore. Or, pentru a parcurge întreg jocul, pentru a testa toate combinațiile posibile de opțiuni și de trasee, ai nevoie de o echipă mare, mai ales dacă jocul respectiv e valabil pe mai multe platforme: îți trebuie 10 testeri pentru Xbox, 10 pentru PlayStation și tot așa. Acum, industria jocurilor folosește și unelte automate pentru a testa jocurile, dar când am început eu la Activision baza erau oamenii.

Făceam parte dintr-o echipă de 30 de testeri. Majoritatea lucrau de zi, dar eu lucram noaptea. Nu era neapărat un job „de plăcere”. Aveam un check list de 1000 de opțiuni și trebuia să le bifez pe toate. Dar mi-a plăcut. Astfel că…

După doi ani am fost promovat.  

Nu intenționam să îmi fac o cariera în games industry. Visam să fiu ceva de genul analist politic, mă specializasem în Relații internaționale. Mi-a plăcut facultatea la nebunie, am obținut și note foarte bune. Aș fi putut să rămân la un masterat, să devin asistentul unui profesor celebru de la University of California, Ivan T. Berend. Salariul ar fi fost însă de vreo 20 de mii de dolari pe an, ceea ce era la limita supraviețuirii în Los Angeles.

Voiam să mă întorc în România, însă m-am îndrăgostit. Nu-mi permiteam să locuiesc în campusul universității, era prea scump. Avantaj: puteam să dau petreceri oricând la mine acasă. La un astfel de party am cunoscut-o pe Jiyeon, actuala mea soție, studentă la Arte Frumoase (s-a născut la Seul și a venit cu părinții în SUA când avea doi ani). A fost ceva magic. Am stat de vorbă toată noaptea și după două săptămâni ne-am mutat împreună.

Am terminat facultatea. Puteam așadar să lucrez în timpul zilei. În 2003 m-am dus la un start-up creat de foști angajați Activision. Se numea JAMDAT și a fost primul publisher de jocuri pentru telefoane mobile. Pe vremea aceea, în Statele Unite puteai să te joci doar Snake pe telefon. 

La venirea mea, JAMDAT avea o echipă de doar patru oameni. Un an mai târziu ajunsese la 70.  Am avut ocazia să-i selectez pe mulți dintre noii-veniți. Media de vârsta era 22 de ani. Eu aveam 23 de ani. Mi-au folosit cunoștințele de political sciences, de organizare socială, mi-a plăcut să organizez echipele.

JAMDAT s-a dezvoltat foarte rapid. Apăruseră și alți producători de jocuri de mobil în Europa și Japonia, dar noi era cei mai mari. Aveam 60% din piață, ceea ce era enorm.  Venise vremea să atacăm și Europa. Nu puteam lucra din State pentru Europa, deoarece rețelele erau diferite.

Atunci le-am propus să deschidă un birou în România. Am făcut un business plan și o prezentare. Șefii au fost de acord, deși nu erau prea convinși că voi reuși. Aveam doar 24 de ani.

Mi-au zis ok, du-te în România! Noi îți vom trimite în fiecare lună fondurile de care ai nevoie. Primii bani i-am primit prin Western Union pentru că nu aveam încă un cont de bancă stabilit, firma era în curs de înființare. Țin minte că am ieșit de la Western Union cu o sacoșă de bani ca să plătesc primele salarii.

Am avut noroc să cunosc câțiva copii foarte pasionați de jocuri. Colaborasem la un joc cu un freelancer, Cristi Cuturicu, și i-am propus să facem firma împreună. Prin fostele contacte ale mamei mele am cunoscut și alți programatori.

Am pornit la drum cu o echipă de patru oameni. JAMDAT România făcea portări ale jocurilor produse în SUA. Nu era o activitate foarte creativă, complexă. Diversitatea telefoanelor mobile era uriașă. Pentru a avea succes, un joc trebuia adaptat pentru vreo 200 de modele de telefoane diferite. Piața nu era dominață de un anume telefon mobil sau de un sistem de operare.

Într-un an, JAMDAT România a ajuns la 100 de angajați.  Business-ul din Europa a explodat. Valoarea companiei a crescut mult, s-a cotat apoi la bursă și a devenit o țintă interesantă pentru preluare. Au început tratativele cu Electronic Arts (EA), iar în 2006 JAMDAT a fost preluată.

Așa a început și istoria Electronics Arts în România, companie care are acum 1.100 de angajați aici.

Colectivul acela mic, inițial al JAMDAT a dat destui lideri locali ai industriei jocurilor: Mihai Sfrijan (King), Alex Marinescu (Electronic Arts), Dan Teodorescu, pe partea de studio la EA.

Am revenit în România în 2005 și am plecat înapoi în America în 2007. Experiența construirii studioului JAMDAT în România a fost unul dintre cele mai frumoase lucruri care mi s-au întâmplat în viață. În 2007, așteptam un copil și soția mea a vrut să se nască în Statele Unite. Nu se simțea prea bine în România: este de origine coreeană, dar lumea o percepea drept chinezoaică. Simțea pe stradă oarece respingere rasistă. Plus că eu stăteam 10-12 ore la birou.

Am căutat un post în Los Angeles și Electronic Arts mi-a propus să fiu managerul tuturor echipelor de testare. Un post greu: trebuia să coordonez 600 de oameni aflați în 13 filiale din întreaga lume. Se pare că m-am descurcat pentru că, doi ani mai târziu, am devenit șeful tuturor serviciilor de suport Electronic Arts – testare, localizare, customer support, outsourcing, negocierea contractelor de outsourcing.

După încă doi ani am ajuns vicepreședinte al Electronic Arts, apoi m-am mutat la noua divizie de mobile, EA Interactive, la a cărei dezvoltarea am pus umărul.

În 2011, fostul Chief Operating Officer de la EA a plecat ca președinte al diviziei de jocuri Walt Disney și mi-a propus să lucrăm împreună.

Sunt Vice President Games Operation Walt Disney, divizie cu o cifră de afaceri de peste 1 miliard de dolari pe an. Mă ocup de dezvoltarea externă a companiei.

Acum, aplicația mobilă cea mai de succes realizată de Walt Disney, cea care monetizează cel mai bine (1,5 milioane de dolari pe lună), este Frozen Free Fall, după filmul Frozen. Este realizată în România, la Iași, de către studioul Mobility al lui Costi Marcu.

În producția jocurilor freemium ne bazăm pe business inteligence. Încercăm să descifrăm comportamentul jucătorilor: cât de des intră în joc, ce niveluri joacă mai mult, la ce nivel nu mai progresează, când cumpără primele chestii în joc, de ce le cumpără în acel moment. Adunăm terabytes de informație.

Angajăm economiști care să controleze inflația în jocuri. Am creat poziții de product manager, în fapt economiști, pentru că fiecare joc are o economie proprie. Sunt jocuri care au propria monedă, poți manufactura bunuri virtuale pe care să le vinzi comunității. E o economie care trebuie balansată pentru a nu se crea inflație în interiorul jocului. Ce este un joc decât un simulator de economie reală?

Sloganul meu preferat în business îi aparține lui Mao: There is great chaos under heaven – the situation is excellent. Într-o traducere aproximativă – Este mult haos sub cer. Totul merge conform planului.
Se aplică foarte bine pentru că în business totul este haos controlat. Ai succes dacă găsești formula pentru a controla haosul respectiv. De pildă, în industria jocurilor în fiecare an se schimbă tehnologia, apar alte genuri de jocuri la modă. Schimbarea este singura constantă.

Industria de jocuri din România este foarte polarizată. Există filiale ale companiilor mari, internaționale, iar restul studiourilor sunt firme de apartament. Sunt vreo 60 de studiouri independente producătoare de jocuri în România.

Am adus la începutul acestui an în România un executive producer de la Disney ca să se întâlnească cu comunitatea indie a producătorilor de jocuri din România. L-am convins că există valoare aici datorită Frozen Free Fall produs la Iași. Ne-am întâlnit și am discutat cu vreo zece studiouri.

Politica: În SUA sunt de centru stânga, în România sunt clar de dreapta. În Statele Unite, dreapta înseamnă lucruri ciudate pentru români: discursul merge pe anti-avort, pe teme religioase, conservatoare.

Îmi plac Bill Clinton și Obama.  Clinton mi s-a părut mai sofisticat în politică decât Obama – un fenomen, un orator desăvârșit de altfel.

Ca politician local îl admir pe Richard Riordan, primar al Los Angelesului în vremea când eram student.
Riordan a reusit sa revitalizeze districte întregi din Los Angeles, unele dintre ele adevărate ghetouri, în partnership-uri cu business-uri locale.
A reușit și să construiască o administrație locală eficientă pe aceleași principii economice ca în afacerile de succes, funcționale: meritocrație în promovari, nu doar promovări pe criterii politice, atragerea unor oameni de excepție din domeniul privat în cel de public, plata unor salarii în administrație competitive cu cele din domeniul privat, astfel încât să existe interes.
Este republican (pentru a-l aprecia a fost un salt destul de mare pentru mine). Sunt politici ale lui cu care nu sunt de acord.

Nu vorbesc românește aproape deloc în Statele Unite, nu prea am cu cine.
Gustul pentru bucătăria românească mi-a rămas. E cea mai bună din lume. Nu pot trăi fără castraveți murați; am găsit o firmă în San Francisco care îi face cum trebuie, nu în oțet, ci în saramura proprie. În lipsa borșului, pun lămâie în supa minestrone pe care o gătește soția mea ca să aducă cu ciorba românească. Când vin în țară, din sarmale și ciorbă nu ies.

Am doi copii, de trei și de șase ani. Sunt fascinați de tablete, descoperă aplicații. Au reușit să facă fără știrea mea  microtranzacții în vremea când Apple Store era mai permisiv.

În 50 de ani nu va mai exista intermedierea echipamentelor electronice de entertainment. Vom primi informația, senzațiile date de lumile virtuale direct în cortex.

Va apărea și lentila de contact inteligentă care să proiecteze imagini HD direct pe retină. Google Glass sunt o etapă intermediară în acest sens.

Peste zece ani voi avea 45 de ani. Voi fi înapoi în România și voi fi vândut deja – sper – cel puțin două dintre companiile pe care le voi fonda ca antreprenor. Copiii vor fi mari, independenți, și sunt convins ca Jiyeon va accepta să mă însoțească aici.

Am multe idei. De exemplu, mi-ar plăcea să realizez un soft de augmented reality, un gen de virtual graffiti.  Să poți scrie cu telefonul un mesaj pe un perete virtual dar care să se suprapună peste un perete real. Apoi oricine să vadă mesajele dacă îndreaptă smartphone-ul spre peretele real. Cum ar fi să vezi că pe Lincoln Memorial scrie ”Trăiască România!” ? 🙂

Interviu realizat la București, vineri, 24 ianuarie 2014, pentru proiectul „Book of Success” inițiat de Glenfiddich, cel mai premiat single malt din lume.
„Book of Success” își propune să-i descopere și să-i promoveze pe românii cu realizări excepționale mai puțin cunoscute și deopotrivă pe cei aflați la început de drum în carieră dar care sunt deja o speranță pentru mai bine.
„Book of Success” este un proiect care să ne dea curaj.