sharing economy

de Julian Pădurariu – cofondator Pony Car Sharing Cluj

Mama mea, cu tot respectul, nu ştie ce e aia sharing economy şi bănuiesc că nicio mare parte din generaţia din care face parte. Dacă aş sta să-i explic, posibil că s-ar duce cu gândul la economia colectivistă pre-89, ceea ce nu ar fi chiar în ton cu ceea ce avem noi în minte când decodificăm “sharing economy”.
Am găsit diverse adaptări ale expresiei în limba română, însă eu aş vorbi despre ideea de a utiliza în comun diverse bunuri materiale, mai ales prin prisma experimentului Pony Car Sharing, unul din primele, dacă nu chiar primul proiect 100% românesc de folosire în comun de către membrii unei comunităţi a unei flote de autovehicule.

De ce? Cui folosește

Obiectivul principal într-un astfel de ecosistem e să te bucuri de folosinţă unor bunuri de o valoare ridicată, fără a plăti pentru întreaga lor valoare, ci doar pentru fracția de timp de folosire efectivă. Continuând exemplul meu cu maşinile, atunci când deţii una, ai plătit pentru ea să spunem 10 mii de euro, însă de-a lungul a 24 de ore, cel puţin 16 dacă nu 20 de ore zace în parcare.
Matematic vorbind, tu plăteşti 10 mii pe un bun pe care-l foloseşti zilnic doar în proporţie de 20-30%. Câte nu ai fi putut face cu diferenţa de bani? Câte oraşe noi, câte muzee noi nu ai fi vizitat? Şi nu doar atât. Câte resurse la nivel global nu s-ar fi economisit? Teoretic, am avea nevoie, să spunem, de 5 ori mai puţine maşini, am arde de 5 ori mai puţin combustibil şi am ocupa de 5 ori mai puţin spaţiu destinat parcărilor.

Însă practică ne omoară. Bariera de acceptare pe scară largă a conceptului de sharing economy nu stă în matematica evidentului, ci în mintea noastră. Atâta vreme cât considerăm bunurile pe care le deţinem ca pe nişte “ecusoane” ale succesului, atunci ne va fi foarte greu să renunţăm la această “proprietate” şi să ne concentrăm pe “folosire”.
Cel puţin în cultura poporului român, a fi realizat încă înseamnă să deţii lucruri: să ai o casă (ok, de bine de rău gradul de folosire e ceva mai mare de 20% din timp), să ai o maşină, o bormaşina şi aşa mai departe.
Pe de altă parte, cei ce fac înconjurul lumii, plecaţi de acasă cu un rucsac în spate şi ceva bani de buzunar, sunt subiecte de ştiri. A fi realizat ar trebui să însemne, poate, să deţii experienţe, nu bunuri; să experimentezi culturi noi, să vizitezi locuri noi, să legi prietenii noi. Până la 25 de ani trebuie să vezi măcar toată Europa, nu să îţi cumperi prima maşină. Până la 30 de ani trebuie să faci primul înconjur al lumii, nu să îţi cumperi prima casă.

Însă nu e de ajuns să îţi doreşti asta doar tu, trebuie ca aceleaşi idealuri să fie împărtăşite şi de cei din jurul tău. Sharing economy, folosirea bunurilor în comun pe scară largă, înseamnă educaţie, înseamnă conştiinţa de sine.
Bunul cu pricina nu e al tău sau nu e doar al tău, dar trebuie să te comporţi ca şi cum ar fi cel mai drag bun al tău. Însă a împărţi se învaţă, este sau ar trebui să fie parte din educaţia noastră.
Copiii au dificultăţi de partajare, în special copiii mici, însă această este o parte normală a procesului de dezvoltare către o persoană generoasă.
A împărţi în mod real implică empatie, abilitatea de a ajunge în mintea celor din jur şi de a vedea lucrurile din punctul lor de vedere. Copiii sunt rareori capabili de empatie adevărată sub vârstă de şase ani, însă atunci când vorbim de shared economy se pare că şi la vârsta adultă avem aceleaşi probleme.

julian padurariu sharing economy

Câteva concluzii după experimentul sharing economy din Cluj

Experimentul Pony Car Sharing mi-a adus până acum câteva observaţii extrem de interesante în ce priveşte pregătirea societăţii în care trăim spre “sharing economy”.
Flota de 50 de autovehicule a atras aproape 4000 de curioşi, din care 1400 s-au înrolat. Cei mai mulţi folosesc maşinile în mod regulat, conducând dimineaţă către serviciu, seara către casă, o cursa medie fiind de aproximativ 13 minute.
În cele câteva luni de operare, numărul total al curselor a fost de peste 5500 şi s-au întâmplat 3 accidente. Unul grav, două uşoare, toate cauzate de tineri de 19-20 de ani care au folosit maşinile mai degrabă din teribilism decât din nevoie.
Un caz de vandalism.
Un caz de drifting, noaptea în parcarea unui centru comercial. Foarte multe cazuri de parcări aiurea. Cât de mare a fost conştiinţa lor de sine? Cât de mare i-a fost empatia celui care s-au urcat la volan cu gândul de a face drifturi cu prietenii sau de a distruge capătul schimbătorului de viteze?

Matematică conceptului de shared economy arată superb, însă atâta vreme cât e destinată şi folosită de oameni, trebuie să facem cel puţin două schimbări majore la temelia culturală: nu ne definesc bunurile pe care le deţinem, ci experienţele pe care le trăim, iar empatia şi conştiinţa de sine, caracteristici care ne ţin deasupra regnului animal, trebuie educate şi exersate.
______________________________________________________________

Julian Pădurariu locuiește la Viena și este Mentor at Spherik Accelerator, Mentor at Startup Transilvania and Board Member at Make-A-Wish Romania.
Va fi unul dintre vorbitori la Innovation Forum, eveniment organizat de revista BIZ, miercuri, 6 aprilie.
Detalii, aici.

 

1 Comment

  1. Interesant concept. Bucurestiul ar avea nevoie de asa ceva ca de aer. Eu una l-as utiliza cu mare placere. Ba chiar l-as implementa daca as avea resursele financiare necesare. O sa vreau sa iti iau un interviu Julian…pentru blogul meu. 🙂

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Close