Tocmai mă întorsesem din Piața Constituției, imensul parc din jurul fostului Palat al Parlamentului (pentru cei mai tineri și neștiutori: o să explic ceva mai târziu ce a fost în istorie ăla „parlament” și o să vă povestesc de vremurile când hidoasa clădire era apărată de garduri de beton și de paznici-sclavi înarmați – le spunea atunci „jandarmi”).

Mă dusesem să văd transmisia holografică a meciului de fotbal Republica Sicilia cu Republica Catalunia (pentru cei mai tineri și neștiutori, două țări apărute la Anno Domini 2037).
Meciul a fost slab, dar a trebuit să mă duc – mi s-a impus programul de socializare pentru vârstnici.

În fine, ajuns acasă, am deschis holophonul, deși nu aveam niciun chef. Primul apel era de la niște nepoți de departe, stabiliți pe Marte. Ca să mă distreze, mi-au simulat în sufragerie o furtună de pe planeta lor, mi-au urat apoi un SC (Scor Social) cât mai ridicat în viitor și au închis.
Al doilea apel a fost chiar o surpriză: a venit de la un coleg de redacție din 1999, Dimitriu, de care nu mai auzisem nimic de vreo 40 de ani, de când plecase în PR.
A apărut și el sub formă de hologramă în cameră. Dimitriu părea vioi și în formă. L-am lăudat.

– Am un SC bun, mi-a explicat satisfăcut. Mi-am înlocuit săptămâna trecută pancreasul și ficatul. Mă simt excelent.
Uite de ce te caut: săptămâna viitoare se împlinesc 65 de ani de la apariția Ziarului Financiar. Câți mai suntem dintre fondatori ne-am hotărât să ne întâlnim în Apuseni, săptămâna viitoare, să contribuim la sănătatea planetei. Mai precis, să stăm câteva zile în natură și să studiem mamuții proaspăt introduși în rezervație de prietenii noștri ruși.
Stăm la cort, spunem povești, ne aducem aminte, ne uităm la dihăniile astea noi, facem live-uri 18D pe Facebook. Foc de tabără nu avem voie, dar hologramele sunt permise. Faci tu rost de una cu purceluș la proțap?

– Hmmm, nu știu ce să zic. Sunt pe lista de așteptare la înlocuit rinichi, eu n-am SC-ul tău să mă recompun când vreau. Și până atunci merg cam des la baie.

– Nici nu știi ce pierzi (și mi s-a părut că mi-a făcut cu ochiul). Hai, că nu e greu. Avem exoschelete pentru a urca până la rezervație. Mergem până acolo cu mașina, ca pe vremuri, nu ni s-a aprobat teleportarea, e foarte scumpă.

A doua zi de dimineață, pe când așteptam răbdător ca robotul să-mi împletească barba albă (algoritmii mondiali stabiliseră că bărbieritul de dimineață afectează grav planeta și interziseseră obiceiul – aveai dreptul să îți dai barba jos o dată la cinci ani), mașina trimisă de Dimitriu s-a oprit în fața blocului și mi-a transmis, respectuos dar ferm, că mai am doar cinci minute să cobor.
M-am supus. Am alunecat pe tobogan (din rațiuni de mediu, era permis să folosești liftul doar la urcare) și m-am suit în mașină. Surpriză: foștii colegi Raluca, de la Forbes, și Hostiuc, ieșit la pensie în 2025 de la Ziarul Financiar, mă așteptau în vehicul.
I-am privit cu invidie: aveau clar un SC mai bun decât al meu. Raluca își înlocuise la Paris părul cu o coafură luminiscentă Cartier foarte scumpă, iar Hostiuc – care avusese buna inspirație să își doneze la timp poporului, pentru îmbunătățirea SC-ului, acțiunile la bursă, zâmbea larg cu niște dinți naturali absolut noi.

Mașina a pornit și pe drum ne-a dat toate informațiile. Vom face pe autostrada București – Cluj o oră și 16 minute (în fapt, Clujul nu mai exista ca oraș, căzuse grav economic la un moment dat din cauza speculatorilor imobiliari și locuitorii migraseră în Moldova, iar Untold-ul, ajuns cel mai important festival european de muzică algoritmică, se mutase la Vaslui), proporția de oxigen din habitaclu era reglată pentru vârstele noastre și dacă vrem să ne servească cu ceva.
Raluca a cerut un cocktail Manhattan, eu și Hostiuc câte o vodcă. Puteam să bem cât voiam, băuturile aveau gust de alcool, dar nimeni de pe Pământ nu se mai troscănea, din simplul motiv că alcoolul fusese total interzis în 2052. Algoritmii creaseră însă înlocuitori sintetici perfecți, alcohol free: de pildă vodca asta pe care o beam pe drum te ardea pe gât, mirosea a vodcă, dar avea concentrația alcoolică a apei de la robinet. La fel, și cocktailul Ralucăi – arăta ca niște acuarele dizolvate și probabil gustul era asemenea.
Ora de mers cu mașina a trecut repede. Ne-am amintit cu nostalgie de vremurile când articolele și advertorialele înflăcărate erau scrise de oameni, și nu mașini software ca acum, de lăzile de bere adevărată pe care unii producători ni le trimiteau la redacție și am privit pe hublou cum mii de roboți plantau copăcei în Transilvania, pe dealurile defrișate sălbatic în urmă cu 40-50 de ani de afaceriștii de la udemere.

Mașina a oprit în fața unei cabane. Un câine ciobănesc uriaș, sintetic, s-a repezit să ne facă praf, lătrând furios. Avea o forță colosală și hâțâna mașina să o răstoarne. Pe când stabilisem că nu vom scăpa cu viață, câinele turbat s-a prăbușit pe iarbă. A venit apoi un om și i-a deșurubat capul și coada. Ne-a zâmbit încurcat.

– Scuze! Coborâți, nu mai e niciun pericol, l-am dezactivat pe Smucitu. Nu știu din ce cauză s-a virusat. Cred că e făcut de un start-up din China.

Omul ne-a invitat în cabană, ne-a servit cu niște palincă de casă sintetică (evident, alcohol free) și ne-a programat exoscheletele.

– O să vă lase exact la rezervație, în jumătate de oră. Secretul e să stați relaxați în deplasare, tendința naturală a mușchilor dumneavoastră va fi să se opună deplasării. Dar o să vă obișnuiți repede – ne-a liniștit – e ca la schi.

Am îmbrăcat exoscheletele și acestea au pornit imediat, purtându-ne în viteză, sus în munte.
(va urma)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Close