Polițistul mă chestionează politicos dacă am asupra mea obiecte ascuțite, arme. Trec, ca la aeroport, prin detectorul de metal.
În sala de judecată, cam răcoare; aerul condiționat este setat la 20 de grade. Jilțuri sculptate, tapițate vișiniu, ca dintr-o recuzită de piesă istorică, în care s-au instalat judecătoarea, grefiera și un jandarm vigilent.
Ledurile roșii semnalează când microfoanele sunt deschise pentru înregistrarea audio a ședinței de judecată.

Aștept ca personajul meu, o tânără avocată specializată în business, să ajungă la bară, în apărarea clientului – o companie.
(Cu voia voastră, o să-i spun Maria doamnei avocat; m-a rugat să-i păstrez anonimatul, lucru de înțeles.)

Speța în care este apărător pare interesantă: un client a semnat un contract, destul de banal, cu o companie. După o vreme, a considerat că nu-i mai convin clauzele și a dat compania în judecată.
Purtând solemn roba de avocat, Maria argumentează, convingător și fluent, în fața judecătoarei, absurdul cererii.

„Pe fondul cauzei trebuie să-i prezinți judecătorului o poveste cât mai simplă, cât mai logică, pe care să o poată reține și care să sprijine argumentele  prezentate elaborat în întâmpinare” – îmi descifrează Maria ceva mai târziu stilul unei pledoarii eficiente.

După ce și-a făcut stagiatura într-o mare casă de avocatură, a lucrat în departamentul Legal al unor multinaționale, până când o o schimbare in structura companiei a făcut-o să se gândească la antreprenoriat. Cum avea un nume bun în domeniu, și-a găsit repede clienți corporate și și-a înființat  propriul cabinet de avocatură de business.

Maria, acum vreo douăzeci de ani, am avut o problemă în justiție și, evident, nevoie de un avocat. Am intrat în tribunal și m-am dus la primul personaj în robă, pe care l-am angajat.

„Îți recomand să nu mai faci așa ceva! (zâmbește)
Cei care stau pe holurile instanțelor, în vânătoare de clienți, sunt numiți „avocați de calorifer” și de cele mai multe ori nu prezintă încredere din punct de vedere al competenței.
Sugestia este sa mergi pe recomandare în alegerea unui avocat. Clienții mulțumiți de cum i-ai apărat în instanță te vor recomanda și altora drept competent și dedicat.
Să-ți dau un exemplu: o colegă, avocat într-un oraș de provincie, a fost apărătoarea din oficiu a unui inculpat. Deși onorariul plătit de Barou este simbolic în aceste cazuri, această avocată și-a dat toată silința și a obținut eliberarea inculpatului. Urmarea: vestea s-a dus și clienții cu dosare penale au venit în număr mare să o angajeze.

Google este, de asemenea, o variantă mai puțin fericită în alegerea unui apărător. Sunt destui avocați care și-au construit perseverent un brand personal, dar sunt lipsiți de substanță.
De pildă, apar în fotografii cu teancuri uriașe de dosare pe birou, iar în spate cu o bibliotecă cu volume elegante de Drept ce poartă patina timpului. Iar unii sunt impresionați de decor – „avocatul acesta pare foarte titrat și are o mulțime de clienți”.
De pildă, unii dintre cei cu brand personal supradimensionat în comparație cu realitatea au fost discipoli ai unor avocați renumiți și le copiază, din păcate, modelele de argumentație în instanță. Însă acei maeștri își construiau pledoaria cu o documentare juridică și o logică riguroase, ceea ce nu e cazul la epigonii lor, care preiau automat niște modele, cu rezultatul unui spectacol în instanță.”

Maria, există avocați care iau clientului banii degeaba?

„Sunt clienți cu venituri mici și cu probleme reale în justiție și uneori pot ajunge la avocați care pot percepe onorarii de mii de lei pentru o singură etapă procesuală, deși știu de la început că au șanse infime de câștig în instanță – de exemplu, în litigii în care jurisprudența (practica dată de instanţe în anumite tipuri de dosare prin solutiile pronunțate– de exemplu, moșteniri, n.m.) este constantă și 90% dintre judecători dau aceeași soluție în spețe asemănătoare.
Mi se pare justificat să ceri clientului un onorariu de analiză a dosarului, pentru că aloci timp să citești înscrisurile, să găsești soluții. Dar după aceea trebuie să îi explici omului clar ce șanse are să câștige, să fii obiectiv.
Ca avocat ai responsabilitatea să faci tot ce e posibil să câștigi respectiva speță, să dai cel mai bun sfat și să iei deciziile optime pentru client.
Adică, să-l ajuți să înțeleagă realitatea și să-i prezinți soluțiile reale. De multe ori, clientul are o viziune care nu se prea potrivește cu constrângerile generate de normele de drept material și de cele procedurale.”


(Datele din grafic sunt extrase dintr-un sondaj național pe tema Responsabilității la români, comandat de Raiffeisen Bank. Detalii, aici: Cât de adevărat este că în țara asta poți să mori cu dreptatea în mână.)

Sunt românii responsabili în relațiile lor cu legea, cu justiția? Știu, întrebarea poate părea stranie, dar cred din experiența proprie ai cules niște observații.

„Cred că în relația cu autoritățile ar trebui să deprindem un comportament esențial: să păstrăm cu grijă dovezile de comunicare – de la ANAF, o executare silită etc – în care sunt precizate termenele de 15 sau 30 de zile etc, pentru formularea căii de atac în justiție și să respectăm acest termen.
Altfel, acțiunea în instanță va fi considerata tardivă.
Din păcate sunt destui români care nu au cultură juridică și spun că mor cu dreptatea în brațe. Pe fond au dreptate, dar dacă nu depun acțiunea în termenul precizat în documentul primit, instanța invocă din oficiu o excepție de procedură, tardivitatea, și respinge acțiunea.
E important să ne știm și drepturile, dar și obligațiile.

De asemenea, sunt destui cei care se lasă copleșiți de o situație juridică nefavorabilă și nu se interesează ce mijloace au la îndemână pentru a o rezolva.
De exemplu, dacă e vorba de o acțiune pe care trebuie să o timbrezi și suma te depășește, poți cere în instanță, în anumite situații, ajutor public judiciar raportat la taxa de timbru, adică poți solicita să fii scutit de la plata integrală, să fie redusă sau eșalonată la plată.
Ajutorul poate veni și sub forma unui apărător din oficiu, chiar și în cauze civile.

Am întâlnit și oameni educați, pierduți când primesc, de exemplu, o citație ca martor. E foarte simplu să afli câteva detalii despre proces, pornind de la numărul de dosar, dacă intri pe portalul Instanțelor de Judecată.

Cred că educația juridică ar trebui începută în liceu, inclusiv prin programe de responsabilitate socială: în definitiv, adolescenții au capacitate restrânsă de exercițiu de la 14 ani, iar la 18 ani, capacitate deplină de exercițiu.

Ideal ar fi ca Uniunea Națională a Barourilor din România să aibă o implicare în acest sens – în definitiv orice avocat plătește 11% din venitul brut, în afară de impozitul pe venit și contribuțiile sociale, către această organizație profesională.
Ar fi un context foarte bun de rebranduire a profesiei de avocat, de a o umaniza.

Este încurajator să observi că inițiative CSR încep să apară în profesia noastră, de exemplu comunitatea Legal Runners, care promoveaza sportul și stilul de viață sănătos, precum și implicarea avocaților în activități ce sprijină cauze sociale și nu numai. E minunat să vezi diverși profesioniști ai Dreptului, magistrați, avocați și nu numai, alergând pentru aceeași cauză socială.”

Se întâmplă ca opinia publică să se situeze pe partea greșită a baricadei dreptății?

„În Social Media validarea unei opinii este dată de numărul de like-uri, comentarii, share-uri. Însă multe dintre opiniile juridice emise în Social Media nu sunt fundamentate sau sunt profund eronate.
Dreptul poate părea un domeniu accesibil dacă te limitezi la lecturarea unei hotărâri judecătorești sau a unor articole din presă, însă asta nu e de ajuns pentru a înțelege corect o speță și prea des se întâmplă ca presa să facă greșeli flagrante în relatarea și analiza unor cazuri.”

Momente de amărăciune în profesia de avocat?

„Se poate intampla să pierzi în instanță, deși ai toate argumentele pentru a câștiga. Niciun avocat nu e scutit de astfel de situații. E teribil de frustrant.”

Care este principala responsabilitate profesională a unui avocat de business?

„Să fie pro-business, evident. Să nu se grăbească să spună din prima „asta nu se poate”, doar pentru a se acoperi cât mai bine.
Ca profesionist trebuie să explice managementului posibilele consecințe ale unei decizii, posibilele soluții, posibilele riscuri.
Mai departe, e treaba top managementului să stabilească ce e de făcut.”

avocati


Acest articol este realizat cu sprijinul Raiffeisen Bank, care desfășoară în această perioadă campania “E timpul să punem responsabilitatea în lumină” – în fapt, o discuție publică și sinceră despre viața noastră, a tuturor, cu exemple de oameni pentru care responsabilitatea e un fel de a fi, și nu o lozincă.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Close