Când aveam vreo 11 ani, fratele meu a venit în vacanță (era student la fizică) cu un pick-up pe care îl construise din piese cumpărate de la talcioc.
Alcătuirea numită pick-up era cam dezmembrată și țin minte că îi așezase mățăraiele sub o masă, ca să nu ne împiedicăm de ele.

Printre discurile pe care le adusese era și unul cu un concert de Ceaikovsky. L-am ascultat de curiozitate și nu am înțeles nimic.
„Închipuie-ți niște oameni care dansează pe muzica asta” – mi-a zis  fratele, căutând o soluție inteligibilă pentru un copil.
N-a mers. De ce ascultă oamenii mari astfel de muzică a rămas la vremea aceea un mister desăvârșit pentru mine.

Peste vreo doi ani, în gimnaziu, am ajuns la concluzia, împreună cu colegul de bancă, ascultând întâmplător un post de radio, că trebuie să fie cam sonați cântăreții de operă de țipă în halul ăsta.
M-a încredințat el de lucrul acesta („mi-a zis mie taică-meu”).  Și eu l-am crezut pe cuvânt.

Ceva mai târziu, când la televiziunea română comunistă se transmitea obsesiv – în lipsă de altceva – Festivalul Enescu, am ajuns chiar să detest muzica clasică.
Eu voiam ABBA și divertisment și ei mă pedepseau cu chestii de neînțeles.

Prin 2001, am fost „dus” pentru prima dată, cu abonament, la Ateneu și Sala Palatului, la Festivalul Enescu.
Odată mi-a făcut tare bine un concert.
Tocmai mă întorsesem dintr-o deplasare din Polonia și trăiam o depresie cruntă. Fusesem deja în câteva țări din Occident, constatasem diferențele colosale față de România, dar ziceam ok, ei n-au cunoscut comunismul, e normal sa fie prosperi și dezvoltați.
Dar când am văzut, în acea vizită de acum 11 ani, cât de mult avansase Polonia – și ea tot o țară nenorocită de comunism – față de mizera Românie din vremea Iliescu-Năstase, am zis că nu mai avem nicio șansă să fim și noi normali.
Am mers la concert direct de la aeroport. Nu mai știu ce s-a cântat, dar a fost mult mult, mai bine, sufletește, după.

Dacă nu ai crescut cu pian în casă, muzica clasică se lasă greu prinsă. Trebuie să treacă niște ani, să ai parte de niște întâmplări în viață, să încerci fără nicio sforțare, când vine vremea, să o experimentezi.

Biletele de la Festivalul Enescu de anul acesta s-au epuizat rapid în aprilie când au fost scoase la vânzare online.
Nu le cumpără doar românii, ci și europenii, care vin cu miile la București, special pentru Festival, deoarece timp de aproape o lună sosesc aici cei mai mari muzicieni al lumii. Festivalul acesta face de mii de ori mai bine imaginii României decât frunzele duduiei Udrea.

Cum nu se mai găsesc bilete, o soluție ar fi să asculți live concertele, la o calitate bună, pe smartphone sau tabletă.
Partenerul tehnologic al Festivalului Enescu este LG România. În cadrul acestui parteneriat, LG a lansat o aplicație mobilă, valabilă pentru iOS și Android (o găsești ușor cu search „festival enescu”).
Peste 90% dintre concerte sunt transmise live prin această aplicație care oferă și știri (preluate de pe site și Facebook), programul (actualizat în timp real) și multe altele.

LG a organizat, cu ocazia Festivalului, și un concurs pe Facebook prin care ești invitat să descoperi locuri interesante din Bucureștiul Artistic.

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Close