Biroul pentru copii pierduți

Sonja Kunz a venit în România cu Crucea Roșie Elvețiană în 1992.
Își pregătise bagaje pentru doi ani, cât plănuise să rămână în această țară din Est în care, după cum aflase, orfelinatele aduceau aproape cu niște lagăre.
A venit pentru doi ani, dar a rămas, iată, 20 de ani.
Locuiește tot la Ghimbav și coordonează în continuare Fundația PECA dedicată copiilor abandonați.

Sonja a căutat și a cumpărat cu bani donați de elvețieni și germani două vechi gospodării săsești pe care le-a renovat și adaptat pentru a deveni case în care copiii să se simtă ca în familii normale, pe care unii nu le-au avut niciodată.
Case cu camere spațioase, curte mare pentru joacă și grădini întinse în spate în care să se cultive cele trebuincioase bucătăriilor.
După ani de investiții, arată ca niște gospodării ale unor familii harnice și prospere cu mulți copii.

După 1992, am sperat că încet-încet România se va pune pe picioare și nu vom mai avea copii abandonați. Chiar discutam cu Sonja că, atunci când vom „rămâne” fără copii de îngrijit, vom face din aceste case cămine pentru bătrâni.
Realitatea ne-a contrazis însă: și în prezent în România sunt abandonați în fiecare an 1400-1500 de copii, cei mai mulți imediat după naștere, în maternitate – spune Carmen Cristureanu, directoarea Fundației PECA.

Carmen are un zâmbet mare pe față. Tocmai a aflat că o firmă de catering îi trimite ca donație o oală mare de ciorbă ardelenească pentru a-i răsfăța pe oaspeții săi străini.
E zăpușeală, sunt semne de furtună.
Oaspeții lor sunt câțiva elvețieni care trudesc metodic la construcția acoperișului atelierului de articole textile al fundației.

Poate părea de neînțeles pentru noi, românii, dar acești oameni își iau concediu de la firmele la care lucrează în Elveția pentru a veni la Ghimbav, la Fundația PECA, să lucreze ca voluntari – îmi spune Carmen.

Copii pe care nu-i vrea nimeni

Cele mai multe familii românești care vor să adopte copii au criterii foarte stricte: să nu fie de o anumită etnie, să nu fie peste trei ani, să fie blonzi, să fie fete.
Listele de așteptare pentru adopție sunt lungi pentru că, totuși, sunt puțini copii care să îndeplinească „grila” strictă a viitorilor părinți.
Fundația PECA nu are însă nicio grilă de acceptare și nu refuză niciun copil, o parte din ei fiind cu dizabilități.

Avem, de exemplu, șase copii cu cu betatalasemie majoră (boală ereditară), care fac transfuzii în fiecare lună și trebuie să fie monitorizați medical.
O mai avem pe Mara; ambii părinți sunt schizofrenici, s-au întâlnit în spital, s-au îndrăgostit, și așa apărut ea. E un copil normal, iar medicii elvețieni ne-au spus că are doar 13% probabilitate să dezvolte boala părinților.
Sau Nelu, cu o formă de leucemie. Acum este vindecat, din fericire.
Sunt copii pe care chiar nu-i dorește nimeni.

Copiii de la Fundația PECA sunt împărțiți în trei grupe, în fapt nuclee familiale, cu gospodării, bucătării și părinți sociali separați și dedicați.
Tot ce s-a putut face pentru ca aceste nuclee familiale să nu semene cu un orfelinat s-a făcut: copiii ies în stradă să se joace cu vecinii, au prieteni în afară, au camerele lor, merg în parc și la cinema.

Cei mai mari primesc responsabilități pe măsura puterilor lor, de pildă să aibă grijă de padocul cu găini.

Aproape 80% din finanțarea noastră vine din Elveția, din donații. Faptul că am fost prinși în Programul de cooperare Elvețiano-Român* ne-a ajutat să ne consolidăm relațiile cu prietenii noștri elvețieni, ceea ce e foarte important.
Tot prin intermediul acestui Program, am obținut finanțare pentru înființarea Atelierului Diversis, pe care îl extindem acum – explică directoarea Carmen Cristureanu.

Este o unitate economică protejată, care angajează persoane nevoiașe sau cu handicap și care ne va asigura în viitor o parte din finanțare, din vânzarea producției.

Cum să-i asculți pe copii

Un voluntar elevețian care ne-a fost de mare ajutor este Barbara.
Este psiholog pentru organizații și, printre altele, ne-a învățat ascultarea activă.
Copiii aceștia, chiar dacă unii au deficit cognitiv, la nivel senzitiv sunt mai reactivi decât alții, simt mai intens dincolo de cuvinte.
Exemplu de exercițiu pe care l-am făcut aici, la PECA, cu Barbara: una dintre noi povestea ceva important, cealaltă trebuia să asculte dar primise o sarcină secretă – să numere în gând până la o sută, și nu se putea concentra pe ceea ce auzea. O altă colegă observa reacțiile povestitorului care își dădea seama că vorbește fără să fie ascultat și suferea.

Am înțeles cât de important este să ascultăm fiecare copil cu atenție când vrea să ne spună ceva – povestește Carmen.

_____________________________________________________________________________

Radu poate oricând să câștige un casting pentru o reclamă TV la produse pentru copii.
E vesel, blond, roșu în obraji și râde cu gura până la urechi. Nici nu s-ar zice să a stat zile întregi închis în casă, împreună cu fratele său, goi – ca să nu-și murdărească hainele, în timp ce mama era plecată la lucru, ca prostituată.
Între timp, fratele a fost luat de tată, iar mama așteaptă un nou copil. Radu a rămas să crească la PECA.

______________________________________________________________________________

Alex are acum 22 de ani și a crescut la PECA. A obținut recent un contract de muncă la o patiserie din Zürich și până îi ies actele ajută la creșterea celor mici. Avantajul lui este că a făcut școala în limba germană, pe care o vorbește acum bine.

______________________________________________________________________________

Acești copii vor rămâne la Fundația PECA pentru copii abandonați până vor împlini 18 ani sau până când termină studiile, la 26 de ani.

Cei care au crescut la Fundația PECA în acești 20 de ani se întorc din când în când la noi, așa cum și noi mergem la părinți în vacanțe sau când avem nevoie de ajutor – spune Carmen.

Cum aveam să aflu, în ultimii ani, încet-încet au început să crească și donațiile de la persoane și companiile din România pentru PECA, ca și numărul de voluntari români.
Modelul elvețian începe să dea roade în implicarea societății autohtone, după două decenii de eforturi.

Foto: Cătălina Filip

Pe aceeași temă: Despre cum țăranii din Saschiz învață că pot fi și ei elvețieni

Documentarea pentru acest articol a fost realizată cu sprijinul Programului de Cooperare Elvețiano-Român.

* Programul de Cooperare Elvețiano-Român administrează Contribuţia financiară pentru România, aprobată de către Parlamentul elveţian în anul 2009, în valoare de 181 de milioane de franci elvețieni, ca parte a participării Confederației Elvețiene la reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene.
Sunt finanțate peste 250 de proiecte, selectate din perspectiva relevanței lor pentru dezvoltarea României: promovarea creșterii economice și susținerea mediului de afaceri, îmbunătățirea condițiilor de muncă, promovarea gestionării durabile a energiei, îmbunătățirea siguranței și securității publice, educație, cercetare și susținerea societății civile.