cap gurbanesti

Am doi prieteni cu o poveste interesantă.
Ultima oară când i-am vizitat în București, acum vreo șase ani, locuiau într-un apartament cu vedere la cheiul Dâmboviței și la Biblioteca Națională. Apoi am aflat de pe net că s-au mutat într-un sat de care nu a auzit nimeni, pe lângă Lehliu. Au devenit agricultori.
Vara asta, am cumpărat de la Auchan roșii adevărate produse de ferma lor, CAP Gurbănești.

Mă fascinează schimbarea pe care au făcut-o din cel puțin trei motive.

Primul: sunt destui cei obosiți de corporații care visează să se mute la țară, un ținut pe care și-l proiectează idilic în minte.

Doi: personajele de care vorbesc păreau total nepotrivite pentru munca de agricultori.
Victoria Cojocariu este o delicată pictoriță (între timp, odată cu CAP Gurbănești, s-a apucat să studieze serios și agronomia la universitate).
Florin Cojocariu este fizician.
În anii 90 a fondat și condus agenția de publicitate DBF advertising, apoi a plecat la Paris ca Business Unit Manager Ogilvy, s-a întors în România și a fost marketing manager pe Balcani la Elite. Mai târziu, a intrat în media ca director al Happy Fish și a fondat jurnalul politic online Madame Blogary.

Trei: un exemplu de cum tehnologia schimbă uneori nefericit lucrurile este și agricultura. Multe din legumele pe care le vedem în supermarket (inclusiv roșiile) nu sunt crescute în pământ, ci cultivate pe un strat artificial, hrănite din calculator cu substanțe chimice, în sere, uneori luminate noaptea – în anotimpurile când ziua e scurtă – cu reflectoarele.
Legumele care să crească „liber” sub lumina naturală a soarelui au devenit un adevărat lux.

Am stat de vorbă cu Victoria și Florin. Și a rezultat această poveste.

Începuturile. Cumpărături la lumina lunii

Florin: Eram la Elite, treaba mergea bine, luam bonusuri bune și visam de multă vreme să am un loc la țară, undeva, unde să stau în weekend. Am crescut la țară, am învățat să merg la bunica în curte, în fiecare vacanță de vară eram acolo. Cred că mi-a rămas ceva în circuite 🙂
Așa că am tot căutat, în bugetul meu de atunci, în 2006, un teren să-mi placă. Prețurile erau mari ca naiba în anii ăia, așa că m-am gândit eu că spre A2 am mai mari șanse decât în nord, mai ales că știam că se iese ușor de la Unirii spre A2.
(De pildă, din Gurbănești până în Vama Veche faci două ore, chiar în zilele de vârf).

Mai întâi am găsit de cumpărat o casă cu un beci imens undeva pe la Dor Mărunt. Dar era peste buget și în ultimul moment m-am decis să nu mă arunc.
Într-o zi am văzut un anunț „vând teren Gurbănești cu cabană, puț, curent electric”.
Am sunat, am întâlnit vânzătorul undeva pe la Arcul de Triumf, omul avea niște poze la el, mi-a plăcut ce am văzut, am zis să mergem să văd, am ajuns noaptea, am cumpărat la lumina lunii.
A fost din primul moment ceva ce mi-a plăcut la locul ăsta. Nici acum nu înțeleg prea bine ce anume.

Nu mă gândeam înainte de 2009 că o să mă mut la țară, deși, dacă e să fiu sincer, ideea asta mă urmărea de multă vreme, încă din Franța.
Dar un loc la țară e una, trăitul la țară e cu totul altceva. Inițial n-a fost decât un proiect vag de casă de vacanță (care, apropo, a ajuns rapid în paragină pentru că nu aveam timp să ies din București).
Cât despre agricultură, nu știu încă cine e mai surprins, eu sau mama. Singura mea legătură cu agricultura era că undeva prin 1972, când aveam 5 ani, vroiam să mă fac tractorist.
Ăsta e, într-un fel, un vis al copilăriei realizat.

Strada Orășeanului

Florin: Probabil că apariția noastră în Gurbănești a fost cam stranie, deși nu cred că i-a mirat foarte tare pe săteni.
Când ne-am mutat, în 2009, nu erau nume la străzi (ulițe, adică), dar prin 2011 s-au apucat să le numească.
Ei bine, a noastră e „Strada Orășeanului” și cred că numele ăsta are legătură și cu venirea noastră 🙂
Oamenii au fost exact ca peste tot, unii foarte de treabă, mulți indiferenți și câțiva de-a dreptul suspicioși.
La început nu ne-am întrebat cine ne-a pus să venim aici. Cred că ne întrebăm mai des acum, mai ales după zilele cele mai grele 🙂
După ce stăm câteva zile în București devine însă evident ce e cu adevărat bun în viața la Gurbănești – e de fapt doar o problemă de referențial.

Mult spațiu, mult cer, multă liniște

Victoria: Primele zile au fost foarte fericite pentru că totul era nou şi îndreptat spre viitor, casă nouă, loc nou, viaţă nouă. Totul stătea sub lumina posibilităţilor, dar în acelaşi timp nu exista nici o presiune sau o aşteptare mare pentru cum trebuia să fie viaţă asta nouă.

Ne-am şi propus să nu o luăm prea în serios şi dacă urmă să fie dificil, plictisitor sau pur şi simplu să nu ne placă, ne puteam întoarce înapoi la oraş.
Era luna august şi vremea devenise foarte plăcută cu seri mai răcoroase şi aer curat. Mai aveam foarte puţin şi terminam ultimele lucrări de construcţii. Despachetam. Îmi plăcea foarte mult să ies seară la poartă şi să privesc în faţă un câmp arat, mult spaţiu, mult cer şi multă linişte, să ascult lătratul îndepărtat al câinilor din sat, cucuvelele şi greierii.

Probabil că cea mai grea zi din perioada de după mutare a fost atunci când am plecat un weekend la Suceava, la părinţi, şi am lăsat cei doi pisicuți recent adoptaţi acasă, în grija cuiva de încredere. Când ne-am întors, erau morţi amândoi. Omul ne-a spus că aşa i-a găsit și el şi tot ce am putut presupune e că s-au otrăvit cu ceva necunoscut.
A fost foarte trist şi dureros acest prim contact cu moartea, care este mult mai prezentă în viaţa de la ţară. Natura se naşte şi moare în jurul tău mereu şi pentru că eşti mult mai aproape de natură, eşti mai aproape de moarte, dar şi de naştere.

cap gurbanesti
Victoria, cu două exemplare gigant dintr-un soi vechi de roșii, crescute natural

Și am făcut calcule, și am văzut că vom fi bogați

Florin: Povestea noastră e simplă: roșiile ne-au păcălit pe noi.
Există o teorie că porumbul, ca specie, e mai șmecher decât noi: ne-a manipulat să depindem total de el (și chiar depindem). Ei bine, asta am pățit și noi, dar nu cu porumbul, ci cu roșiile.
În primul an când ne-am mutat, cineva ne-a dat niște răsaduri.
Am și uitat cine, pe vremea aia nu agricultura era preocuparea noastră. Victoria le-a plantat în primăvară, după care am uitat complet de ele. Le-am redescoperit undeva prin august, cu un gust incredibil. Prietenii se minunau și ne minunam și noi.
Și ne-am gândit, uite, cresc singure, de ce nu găsim ceva la fel de bun la magazin?
Și am făcut calcule și am văzut că vom fi bogați și ne-am apucat de roșii.

Realitatea e că dacă știam în ce ne băgăm, cel mai probabil nu am fi intrat nici plătiți 🙂
Am pierdut bani doi ani și am muncit fizic până la limita suportabilă, până am întâlnit pe actualul nostru partener și finanțator. Pe scurt, roșiile ne-au păcălit.
Într-un fel, râd de noi :))

cap gurbanesti
Prima cultură de roșii, în 2012, lângă casă

Ce înseamnă roșiile-roșii. Și roșiile industriale

Victoria: Diferenţa dintre roşiile pe care le cultivăm noi şi cele pe care le găsim la magazin este că noi am les să creștem doar soiuri biologice vechi, mai vechi de 100 de ani, care au fost cândva foarte apreciate pentru gustul lor, dar din cauza perisabilităţii şi sensibilităţii lor au fost cu timpul abandonate de legumicultori în favoarea hibrizilor mult mai productivi, rezistenţi la transport şi cu viaţă lungă de raft.

Un soi biologic este o plantă stabilă din punct de vedere genetic din ale cărei seminţe cresc din nou şi din nou alte plante cu aceleaşi caracteristici mulţi ani şi care se pot adapta în timp la condiţiile de mediu din zona în care sunt crescute.

În schimb, hibrizii sunt obţinuţi prin încrucişarea artificială dintre două soiuri cu caractere diferite care împreună dau un soi superior, dar care nu produce seminţe viabile. Asta înseamnă că seminţele trebuie cumpărate din nou în fiecare an şi nu se poate produce o adaptare a soiului.
Hibrizii nu sunt neapărat răi dacă prin hibridizare s-ar urmări îmbunătăţirea gustului sau a valorii nutriţionale a legumelor. Din păcate, ăsta e ultimul lucru care se urmăreşte, principalele obiective fiind productivitatea mare, fermitatea şi rezistenţa cât mai îndelungată la raft, forma ideală, uniformitatea şi, în general, aspectul comercial.

cap gurbanesti
Prima recoltă, în 2012

Noi urmărim în primul rând gustul, chiar dacă asta înseamnă că avem mai mult de jumătate din producţie imposibil de vândut din cauza defectelor specifice soiurilor: unele crapă foarte uşor, altele sunt moi şi se bătătoresc la manipulare, altele sunt prea bulbucate, unele rămân pe jumătate verzi, pe jumătate coapte, etc.

În plus, aceste soiuri sunt slab productive faţă de hibrizi şi costul este mult mai mare la final. Dacă o plantă hibrid poate produce 10-15 kg de roşii pe sezon, o plantă de-a noastră produce 3-5 kg pe sezon, iar volumul de muncă este acelaşi.

Pe lângă potenţialul genetic al soiurilor, putem adăuga că noi creştem roşiile doar şi direct în pământ, pregătit cu multă grijă primăvară cu mraniță, pentru a asigura materie organică microorganismelor din sol, şi cu îngrăşăminte verzi precum orzul, semănat în octombrie şi încorporat în sol în aprilie. Practic, după ce eliberăm pământul de ultimele plante de tomate, semănăm orzul care creşte repede şi menţine peste iarnă solul acoperit şi microorganismele din el protejate de geruri.
Toate practicile astea contribuie la menţinerea unui pământ viu în care se pot dezvoltă mult mai bine legumele dar şi aduc un plus de cost şi din acest motiv sunt inexistente în tehnologiile moderne de legumicultura, unde totul se face cu soluţii chimice eficiente şi ieftine.

cap gurbanesti
Costel, prima roșie apărută în grădina care avea să devină CAP Gurbănești

Un Apple al roșiilor

Florin: Cred că cea mai bună acțiune de promovare a fost că ne-am apucat să producem ceva cu adevărat bun.
La vremea aia, în 2012, când am început noi să vindem, nu existau în piață decât roșii hibrid: mingi de tenis roșii fără gust.
Iar primele noastre pachete arătau ca în poza acesta:

cap gurbanesti rosii

După asta, lucrurile au venit de la sine, toată lumea (ca și tine, de altfel :)) era destul de interesată de bizareria asta cu doi orășeni care fac roșii care nu sunt roșii.

Dar, dacă e să reiau butada prietenului Dragoș Mușat, noi am fost de la început un Apple al roșiilor: produsul și experiența cu produsul erau la cu totul alt nivel decât restul pieței.

Eu am crezut și cred în continuare, ca om de marketing, în produs: dacă produsul e excepțional, promovarea vine de la sine.

Aici a fost tot timpul unul din motivele pentru care m-am îndepărtat de publicitate – deși DBF, agenția pe care am fondat-o în 1993, a fost primul creative shop autentic și primul la multe alte lucruri. A face campanii la produse proaste mi se pare și mi se părea ceva fundamental greșit. Or, realitatea economică obligă agențiile să vândă mediocritate și fals.

Ne-au ajutat mult oamenii care au scris despre noi sau care au făcut emisiuni despre noi. Și ProTV, și România Liberă și Digi, am avut tot timpul parte de profesioniști de bună credință. Dar finalmente ce cred că a contat cel mai mult e credința noastră oarbă și deseori absurdă economic într-un produs bun, făcut cum trebuie.

Programul. De la 5 dimineața

Victoria: Perioada cea mai aglomerată a anului, când se coc roşiile intens, începe în luna iulie şi se termină în septembrie.
La ora 5:20 când mă trezesc. Pe la ora 6:00 vin oamenii la muncă şi începem culesul, pe răcoare, care durează până la ora 9:00-10:00. În timpul asta eu fac un tur al fermei şi urmăresc ce se întâmplă cu cultură, unde trebuie udată, culeasă, întreţinută etc.
Fac poze cu telefonul pentru documentare şi mai gust câte o roşie în loc de micul dejun, pe care nu-l iau niciodată. Tot în timpul culesului începe deja pregătirea comenzilor pentru livrarea din ziua respectivă.
Practic, tot procesul – de la cules la livrare – se întâmplă în aceeaşi zi pentru că roşiile tradiţionale sunt atât de fragile la manipulare că nu ne permit altfel. Asta face ca prima jumătate a zilei de muncă să fie extrem de agitată şi rapidă, nici nu simţi cum trece.

cap gurbanesti
Martie. Solarul pentru răsaduri

Seara, acasă, mă aşteaptă o grădina de 2000 metri pătrați, vreo 5000 de plante la ghiveci, doi câini şi o pisica, şi toate vor îngrijire, aşa că nu îmi rămâne timp liber decât în weekend, când mă odihnesc pentru toată săptămâna.

Florin: După ce udă prin grădină și bea cafeaua, pe la 6:30-7 Victoria pleacă cu bicicleta la fermă. Eu mă trezesc cam atunci, îmi fac tabieturile și îmi planific ziua.
Pe la 8-8:30 cobor și eu la fermă. După care începe balamucul: centralizarea roșiilor culese, introducerea în gestiune, pregătirea comenzilor pentru ziua în curs.
Uneori e un pic de haos, e primul an când livrăm cantități mai mari și nu prea e zi în care să nu se încurce ceva.

Pe la 9-9:30 mașina de livrare pleacă și culesul se termină iar noi luăm o pauză să ne tragem sufletul. Atunci apucăm să discutăm prioritățile pe ziua în curs: ce trebuie reparat, ce trebuie cumpărat, ce probleme sunt cu oamenii. Apoi fiecare se apucă de rezolvat pe partea lui: Victoria pe cultură, eu pe logistică, vânzări, promovare.
Dacă e o zi mai liniștită, mâncăm ceva pe la prânz. De obicei ce avem prin frigiderul din biroul fermei, cu pâine de la brutăria din sat, dacă nu am uitat s-o cumpăr dimineața când am coborât la fermă. Echipa de zilieri care vine la cules de la 6 dimineața, pleacă la 2 PM acasă, după ce au mai făcut și restul de lucrări de întreținere a culturilor. Echipa care vine la 8 pleacă la 5.

cap gurbanesti
Picnic la fermă cu echipa. 1 mai 2014

Și noi închidem ziua undeva pe la 17-18 și ne retragem spre casă, destul de rupți. Stăm pe net, la tv, mâncăm și Victoria mai dă o tură prin grădină la plantele și trandafirii ei. Pe la 10, Victoria se duce la culcare, eu mai stau pe net, citesc și comentez fără rost pe Facebook până pe la 11-12. După care toată lumea doarme. Mai puțin Blanche (cățeaua), Miorlucius (motanul) și Japonez (cățelul) pentru care distracția abia începe.
Pare destul de banal, dar e greu de explicat că e aproape o criză continuă 🙂

Planurile de viitor

Victoria: Am început cu paşi foarte mici încă o afacere bazată pe pasiune – cultivarea plantelor de grădina, în special a trandafirilor şi arbuştilor ornamentali. Însă, din păcate, timpul şi resursele din prezent nu îmi permit să mă ocup de ea cum ar trebui – poate să am mai mult timp la sfârşitul toamnei şi iarna.

Sper că pe viitor să găsim sau să formăm oameni în echipa de la CAP Gurbănești care să preia o parte din munca pe care o fac eu acolo în prezent. Cred că genul asta de afacere în România merită din punct de vedere economic, pentru că oamenii au început să îşi îndrepte privirea şi la spaţiul din jurul lor şi vor să trăiască frumos şi afară, nu doar în casă.

Florin: Planurile de viitor sunt să supraviețuim 🙂
Și dacă supraviețuim, să dăm drumul la procesare, pentru că avem câteva rețete absolut senzaționale. Am lucrat cu doi chefi adevărați la ele și avem câteva produse care mă fac să oftez de plăcere de fiecare dată când le gust: apă de roșii cu busuioc, pestou de pătrunjel, suc de roșii cu busuioc și usturoi, dulceață de ardei iuți, nenumărate sosuri de ardei iuți.
Sunt absolut sigur că vor fi un hit. Deci procesarea e viitorul.
Acum, să produci calitate și să vinzi scump e mult, mult mai greu decât crede consumatorul obișnuit.
Lumea vede prețul mare și imediat se gândește: “Uite ai naibii șmecheri, se îmbogățesc cu prețurile astea uriașe”. Ăștia de judecă așa (avem câțiva pe Facebook) nu înțeleg nimic și nici nu vor vrea vreodată să înțeleagă cât de mare e costul calității.
Dar e ok, ei nu sunt și nu vor fi clienții noștri. Nu vrem să fim numărul unu în volum și market share. Vrem să facem cele mai bune lucruri cu putință. Și să fim profitabili, evident.

cap gurbanesti
Worshop despre roșii cu Florin Cojocariu

Despre satul românesc
Florin: Satul românesc nu mai e conservator. E un fel de comunitate cu două viteze – bătrânii care trăiesc ca acum 50 de ani, și cei mai tineri, sub 50, pe care media și Internetul i-au schimbat radical.
Eu primesc cereri de angajare (la nivel de zilieri) pe Facebook, iar vecinul meu fermier știe toate noutățile tot de pe Facebook, deși nu pare deloc genul conectat.
Satul de azi e mai degrabă o suburbie a unui oraș imaginar: e încă rupt fizic de oraș (deși 50 de minute până în Piața Unirii cu mașina nu e mult diferit de o deplasare până în Drumul Taberei), dar cultural e mult mai apropiat de oraș decât acum 5-10 ani.
Asta nu e neapărat bine, impresia mea e că satul nu mai e o comunitate, e un fel de mahala. Oameni cu care împarți timpul pentru că nu ai de ales, dar a căror viață e golită în cea mai mare parte de sens și înlocuită cu rutina periferiei: șprițul, bârfa, promiscuitatea. Sunt mulți oameni buni – cu unii dintre ei lucrăm – dar impresia mea e că matricea culturală a satului nu mai există și e înlocuită definitiv de un fel de mahala fără centru.

Aici se vede cu mult mai bine ce dezastru e tabloidizarea stupidă a televiziunilor: oamenii cresc într-un mediu în care există doar referințe rele. E foarte greu de înțeles ce anume înseamnă să fii bun și ce anume e binele.
Dacă nu ai un model în familie, crești cu ideea că Ponta sau Capatos sunt modele de succes.

Nu cred că “trăitul la țară” e pentru toți. Există un standard al „binelui” care e în fiecare din noi și nu e același. Cred că are mult de-a face cu copilăria și cu o anume vocație.
Știu oameni care detestă topîrcenian viața la țară. Și nu e foarte facil să-i contrazici când te umple de praf, la 35 de grade, o mașină care trece pe uliță.
În același timp poți avea momente de liniște dintr-o categorie care e imposibil de explicat.

Dacă e să existe vreo sugestie pentru orășenii care visează la viața la țară, ar fi asta: dacă nu ești gata să te confrunți cu viața, moartea, plictiseala, praful, căldura, frigul, viața, moartea și plictiseala, mai bine stai la oraș. Nu e nimic mărunt în a nu-ți place viața la țară.

Cum sunt țăranii

Florin: Cred că până acum câțiva ani, imaginile simplificatoare erau obligatorii pentru a pricepe lumea. Când îți puneai întrebarea “Cum sunt țăranii” era de preferat să poți răspunde la ea într-o frază cu câteva propoziții.
Nu poți descrie lumea în romane – deși e adevărat că o poți înțelege mai bine din romane.
Trebuie o idee de bază – ce e mai important la țăranii ăștia. Te întreabă unul “Cum sunt nemții?” și tu trebuie să-i răspunzi. Așa, simplu, ca și cum ai descrie un măr copt: e verde cu pete roșii, e aproape rotund, e acrișor și are gust de măr. Nemții sunt preciși, rigizi și fără simțul umorului. Kaput.

Acum cred însă că se petrece ceva ciudat, imaginile astea simplificatoare devin foarte inexacte. Suntem imersați în informație permanentă la un asemenea nivel încât operăm nu cu imagini simplificatoare, ci cu puzzle-uri pe care le rearanjăm și reconstruim în fiecare zi.
Așa că nu mai avem răspunsuri simple. Presa a fost obișnuită să creeze șabloanele astea, dar nu prea mai merge. Imediat apare informația complet opusă pe tot Internetul și “mitul” se fâsâie. Ca atunci cu invazia imigranților români în Anglia.

Poate că unul din motivele pentru care presa clasică moare e tocmai ăsta, nu mai e magică și atotputernică, e ca un magician la care ai descoperit șmecheria, e ușor penibil.

Deci imaginea asta din mentalul public cu țăranul care bea la birt în loc să lucreze e și adevărată și mincinoasă, în același timp. E drept, se bea mult, dar depinde de zonă.
Probabil în Vaslui situația e mai tristă.
Am copilărit la Trohan lângă Pungești și știu bine zona și epidemia de etilism în care se zbate de ani de zile.
La Gurbănești, în sezonul de munci agricole, în timpul zilei, eu nu prea am văzut multă lume la birt.
Iar în Bucovina am asistat într-o iarnă, cu ani în urmă, la următoarea scenă de mic dejun: 200 ml de țuică tare. Omul, care avea aproape doi metri si, bănuiesc, vreo 150 de kile, a luat sticla de un litru cu el si a venit cu ea goală de la pădure, pe după masă. Era perfect treaz, băutura acolo e combustibil, nu distracție.
Deci răspunsul nu e simplu.

Astea fiind spuse, cred că e cazul să demontăm mitul.

Noi am găsit în timp oameni foarte buni și foarte muncitori. Avem o echipă de zilieri din femei din Gurbănești și satele din jur (în vârful sezonului sunt vreo 15) care muncesc cu o intensitate care pe mine cel puțin mă impresionează în fiecare zi.
Gândește-te, se trezesc la 4 jumate să aibă timp să se ocupe de animale și de casă ca să fie la 6 la fermă. După care urmează 7 ore de muncă intensă, cu pauză de masă de la 11 la 12. Uneori la 36 de grade.
Avem și băieți tineri, care vin după același program. E și partea cealaltă aici, noi avem pauze de cafea, pauză de prânz și nu ținem oamenii peste program decât dacă e muncă multă de făcut și oamenii vor să rămână. Dar una peste alta sunt niște oameni extraordinari despre care aș vrea să vorbim mai mult decât despre șabloanele alea care beau la birt 🙂

Eu cred că satul are încă mare potențial.
Dacă noi am găsit oamenii ăștia, dacă alți fermieri au găsit oamenii lor, nu e chiar așa de trist.

4 Comments

  1. Felicitari pentru curajul de a face un lucru pe care nu l mai facuseti pana atunci,oameni va apreciaza pentu ceea ‘ce faceti ,sunteti o bine cuvantare pentu ei,o sursa ‘de venit pentu familiea lor..Multumesc in numele lor!:-)

  2. Produsele le găsim în toată țara sau doar în București?
    Mulțumesc!

  3. fain… haidatzi la cluj !

  4. Bravo si felicitari pentru tot ce faceti.

    Salutari de la Buzau, o zona cu tradiție în cultura roșiilor!

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Close