Au trecut trei săptămâni de la #colectiv.
Știrea care apare din când în când cum că a mai murit încă un rănit pare deja de fapt divers, mai ales după ce atenția publică s-a mutat spre atentatul de la Paris.
Dintre toate aberaţiile ruşinoase apărute pe net despre cum ar fi meritat să moară cei din Colectiv fiindcă se închinau la diavol, una mi-a rămas în minte în chip special prin abjecţie: un comentator anonim de pe forumul Gândul interpreta în termeni apocaliptici coşmarul avut cu puţin înainte să moară de unul dintre membrii trupei Goodbye to Gravity, cu sugestia că tânărul avusese de fapt o viziune a iadului unde în curând urma să ardă sufletul lui, o viziune cu rol de avertisment pentru toţi cei care încă insistă în păcat.
Veţi zice: nici nu e de mirare, ortodoxia spală pe creier, aşa ceva e posibil numai în România, ţara poveştilor despre primitivii cu bărbi de la Tanacu şi despre bătrânici de la Bucureşti care leşină stând la coadă la moaşte.
Însă, important, cam în toate cultele și în mai toate țările occidentale găsim astfel de autodeclarați „înțelepți”.
După atentatele de la Paris, un blogger şi predicator evanghelic american, preluat inclusiv de site-uri protestante aparent decente, decretează că la concertul Eagles of Death Metal nu avea cum să fie prezent niciun creştin şi că majoritatea acelor oameni erau suflete pierdute, fără şansa de a se mântui, fiindcă „au început să cânte despre diavol şi au sfârşit prin a-l întâlni faţă în faţă”, adică în iad. Ca să ajungă la tema lui preferată, terorizarea cititorilor cu iadul şi cu satana, autorul plecase de la premisa mincinoasă că trupa ar cânta death metal şi că piesa pe care o începeau când au venit teroriştii, „Kiss The Devil”, chiar ar fi o invitaţie serioasă la proslăvirea satanei şi nu o parodie, aşa cum e în realitate (şi aşa cum e şi numele trupei).
De câte ori n-am văzut pe forumurile ziarelor româneşti sau pe Facebook detaliile, la fel de mincinoase, că incendiul de la Colectiv ar fi izbucnit exact când trupa cânta „The Day We Die” şi că piesa ar fi fost, tot aşa, o dovadă că oamenii de acolo îşi chemau singuri moartea într-un ritual satanic? Plus dovezile: linkuri gata pregătite spre clipuri de pe YouTube cu tâlcuiri ale semnelor drăceşti, conspiraţii reptiliene şi profeţii despre sfârşitul lumii.
Mai departe, pe site-urile catolicilor tradiţionalişti americani (cei care zic că nu-l înghit pe Papa Francisc pe motiv că e „comunist”), alţi autori la fel de indignaţi folosesc acelaşi prilej al atentatului de la Bataclan ca să-i acuze pe catolicii obişnuiţi că şi-au pierdut reflexele de combatanţi în războiul cultural şi au uitat cum taţii şi bunicii lor au luptat contra „muzicii diavolului”, aka muzica pop, „o industrie care cheltuie miliarde încercând să ne îndoctrineze copiii cu catehismul lor luciferic”.
Cei ce propagă prostiile de mai sus sunt întotdeauna cei care atunci când se întâmplă o nenorocire, întreabă întâi „Cine e de vină?”, nu „De ce s-a întâmplat asta?”. Ei nu sunt, cum se spune, „reprezentativi pentru creştinism”, ci doar nişte oameni frustraţi, speriaţi sau creduli, cărora lumea nu poate să li se pară inteligibilă şi acceptabilă decât dacă izbutesc să-şi păstreze convingerea că iadul şi satana există.
Din tot ce le oferă religia, acestea sunt elementele cu adevărat valoroase pentru ei. Nu raiul, iertarea sau facerea de bine gratuit.
Fără iad şi diavoli, lumea li s-ar părea atât de absurdă şi de nedreaptă, încât cu greu ar mai găsi motive să trăiască. De asta, internetul n-a ajuns nicidecum raiul pisicilor fotogenice, cum cred optimiştii din social media, ci rămâne tot gheena filmuleţelor despre illuminati, masoni şi Baphomet.
