Poate puștii digitali, dacă ar vedea cafeneaua aceasta adusă la gloria de altădată, ar spune ce-i prostia asta și ar fugi la Starbucks unde au încărcătoare de smartphone gratis.
Dar mie mi-ar plăcea ca pe caniculă să mi se aducă în răcoarea clădirii vechi de când lumea, pe tablaua de alpaca, mastică de Chios, vin licoros de Georgia, șerbet de trandafir în apă rece, cafea de Etiopia la nisip, narghilea cu tutun de Eghipet parfumat cu smirnă.
Și să fiu poftit a-mi potoli lenea pe divane acoperite cu covoare de Ispahan.
Ca acum 240 de ani, de când e locul acesta.
Cafeneaua Veche, cea din poză, la doi pași de Hanul Manucului, ar avea povestea și toate condițiile să-i facă pe turiștii din toate colțurile Pământului să stea la coadă afară, în arșiță sau ger, să prindă loc – precum am văzut odată, pe ploaie, o turmă de japonezi stoici așteptând să bifeze cofetăria aceea vieneză de lângă Staatsoper, unde s-a inventat tortul acela de ciocolată, destul de banal totuși, dar care se vinde în draci.
Niște clătite românești cu dulceață acrișoară de vișine, pudrate bogat cu zahăr de vanilie, ar bate sigur cofeturile habsburgice prin prospețime și surpriză.
Dar cine să facă o așa minune de marketing aici, la porțile Orientului?
Povestea
Câți maeștri în politichii balcanice, câți spioni în slujba Moscovei, Vienei sau Istanbului nu or fi sorbit din cafele și lichior aici, înainte de a fi primiți de Vodă Alexandru Ipsilanti.
Cafeneaua, aflată la câțiva metri de Curtea Domnească, a fost deschisă la anul 1781 de un armean și funcționa adesea ca o antecameră de protocol înainte de emoțiile audiențelor orientale din sala tronului Valahiei. Urechile stăteau ciulite.
Este cea mai veche cafenea funcțională din România. Legendele spun că aici venea Eminescu să bea cafele tari sau să-i soarbă lacrimile de pe obrajii Veronicăi cea capricioasă, sub privirile lui Caragiale, cam golan el, dar fără de care nu se putea seară de viață bună.
Se mai aude că și Nichita dicta învățăceilor versuri de carpetă la a treia sută de votcă.
Legende.
Adevărul îl știu poate doar cei două sute de lei care păzesc de sub streașină și chipurile din zid, despre care nimeni nu știe ale cui sunt.
Ultima oară când i-am pășit pragul, cu ani în urmă, funcționa ca restaurant italian.
Astăzi se află în renovare interioară. Să vedem ce va fi, care-i va fi destinul.
Dacă treceți pe lângă ea, salutați-o cu respect. Stă pe ulița Covacilor de aproape un sfert de mileniu, cu oarece transformări după cutremure, incendii, războaie și molime.
Dar autentică.
_____________________________________
Fotografii needitate (doar redimensionate) făcute la lumina ingrată a amiezii, pe modul auto, cu noul Samsung Galaxy A71, partenerul proiectului Povestiri din București.
(va urma)
