Ce este sharing economy (1)

(Pentru că a devenit subiect de polemică în ultimele zile.)
În ultimii ani, rar a fost eveniment internațional de tehnologie la care am participat în care să nu se pomenească despre sharing economy.

Definiția acestui concept (derutant pentru cei mai mulți, cu echivalente în română ca economia colaborativă sau economia în comun) este complexă și evoluează.
Pe scurt, ca să avem totuși un punct de plecare, să definim sharing economy minimal drept „schimbul de bunuri și servicii între două sau mai multe părți, schimb facilitat de o platformă online”.

„Noul” model economic (explic imediat de ce am pus ghilimele) generează periodic polemici sau scandaluri administrative pentru că, funcționând mai dezinvolt și fiind atractiv pentru generația millennials, atacă industrii vechi, așezate: Uber mușcă din felia taxiurilor, Airbnb lasă camere de hotel goale – ca să luăm cele mai cunoscute exemple.
Se încadrează Uber și Airbnb în acest concept economic?
Unii spun că da, alții, mai stricți, sunt categoric împotrivă, argumentând că acestea sunt companii uriașe, cu valoare de piață de zeci de miliarde de dolari și cu acționari bogați – și atunci despre ce sharing economy este vorba?
Deși interzise în unele metropole, astfel de companii își văd mai departe de treabă în restul lumii, iar copiile lor venite din urmă adună în continuare finanțări interesante.

De ce am pus ghilimele la „noul” model economic? Pentru că, știm cu toții, nu este deloc nou. Trocul, barterul de bunuri și servicii au existat de mii de ani în comunitățile umane.
Exemplu cel mai recent și cel mai fascinant sunt kibuțurile.
Apărute în Israel acum mai bine de o sută de ani, aceste asocieri cooperatiste rurale, cu proprietate colectivă asupra pământului, au avut perioada lor de glorie și au livrat țării destule personalități – de pildă, a fost un timp în care celebrul Amos Oz vărsa în visteria comună a kibuțului în care locuia toate drepturile de autor consistente de pe urma romanelor sale.
Astăzi, odată cu globalizarea și prosperitatea Israelului, kibuțurile s-au cam demodat și tind spre statutul de atracții turistice.

Kibuțurile au apărut din cel puțin două motive: fascinația milenară pentru utopia societății perfecte (am avut și noi un „kibuț” românesc pe la 1835, Falansterul de la Scăieni) și amenințarea etnică permanentă pentru evrei – stăpânirea otomană, apoi britanică, plus populația musulmană mult mai numeroasă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, prima jumătate a secolului XX.

Dar care ar fi amenințarea din vremurile noastre și care ar explica resuscitarea, adaptarea și tehnologizarea unui vechi model economic în actuala sharing economy?
Performanța că niciodată în istoria ei omenirea nu a dus-o mai bine ca azi are un preț colosal: consumul crește în continuare și e o certitudine că bătălia pentru resurse esențiale (apă, alimente) se va acutiza (posibile războaie), la care adăugăm efectele teribile ale încălzirii globale.

De pildă, este imposibil ca miliardele de locuitori din Asia să consume, per capita, cât consumă Occidentul, fie că vorbim de carne de vită sau de posesia unui automobil. De aici au apărut startup-urile care propun extinderea consumului de insecte și tehnologii care să creeze carne artificială.
(Tot astfel – limitarea consumului de bunuri și servicii –  ar putea explica și înspăimântătorul „scor social” experimentat în China – nu ești socialmente „cuminte”, n-ai voie în tren sau avion.)
Dar să revenim.
Amenințarea, carevasăzică, este că planeta ar putea intra în colaps, dacă risipim ca nebunii în continuare și nu limităm consumul.
Totodată, calculele unor economiști ar indica cum că valoarea neutilizată a bunurilor din proprietatea noastră însumează mii de miliarde de dolari. Exemple: automobilele care stau mai mult parcate decât pe șosea, camerele „în plus” din apartamente sau cele două porții de macaroane cu brânză care au rămas de la cina de sâmbătă și vor sfârși aruncate la gunoi, în loc să fie share-uite în comunitatea vecinilor. (Nu glumesc, este și acesta un model al comunităților urbane în viitor, menit să stopeze uriașa risipă alimentară.)

Sharing economy nu înseamnă doar platforme online de ride sharing sau de găzduire într-un apartament.
Alte exemple care se încadrează în concept, cu condiția ca intermedierea să se facă online:

• Finanțarea unor proiecte de tip crowdfunding. Exemple: publicarea unor cărți, intrarea unor prototipuri în producția de serie prin donații online de la diverși (Kickstarter, Indiegogo)
• Spațiile de coworking
• Freelancing (Fiverr)
• Slujbe temporare, punctuale (TaskRabbit)
• Închirieri de haine de ocazie sau de alte bunuri – cărți de business, de pildă

În consecință, sharing economy nu înseamnă dispariția proprietății, cum sunt înclinați unii visători să spere, din simplu motiv că platformele pe care funcționează, bunurile și serviciile aparțin unor indivizi, au proprietari adică, deloc dispuși să testeze vreo utopie.
Cele mai reușite companii sharing economy funcționează strict pe model capitalist și profită cu poftă de anchilozarea companiilor omoloage mai vechi. Principalul lor avantaj: modelul online de funcționare, mult mai eficient.
E legea evoluției.
(va urma)